A fi sau a nu fi în România?

Bogdan Constantinoiu
● cititor

Cum să îţi vină ideea de a pleca dacă nu ai ieşit niciodată din ţară? În fond, cum poţi face comparaţii, în general, când ai vizitat cel mult litoralul bulgăresc sau turcesc?

Pe de altă parte, cu cât ieşi mai des din ţară, cu cât vezi mai multe locuri, cu atât ţi se acutizează dorul de ducă şi simţul critic. De multe ori te întrebi cu ce ai greşit, de te-ai năs­cut unde te-ai născut. După ce am vi­zitat Albania, mai ales Tirana, unde, în centru, un taximetrist mi s-a adre­sat cu "Hey, Mister, do you want a taxi?", m-am simţit, în fine, străin. Şi mândru că sunt român, pentru că am văzut că se poate şi mai rău. Până atunci mă întrebam dacă există un loc mai rău unde să te naşti. Şi l-am găsit. Eu aş organiza pelerinaje acolo pentru românii nemulţumiţi.

Sunt nevoit să rămân. Simplu. Pentru că nu mă descurc cu limbile străine şi cu munca organizată şi cu un sistem care te îndobitoceşte (cu cât gândeşti mai puţin, cu atât îţi vin idei să ameninţi sistemul mai rar), te transformă în roboţel, te face să nu ştii altceva decât muncă, mers acasă, vacanţă, maşină, strâns bani, organizare cheltuieli şi cam atât. Oamenii nu mai comunică, nu se ajută deloc, iar când se întâlnesc, cheltuielile sunt minime şi fiecare este pentru el. Din păcate, spre aşa ceva se îndreaptă şi România, generaţia tânără fiind un exemplu clar. Mă şochează un prie­ten care trăieşte în străinătate, are o poziţie foarte bună, are de toate, pe toate planurile, şi e mereu atras de România, unde vine de câte ori are ocazia. Oare ce îi lipseşte acolo? Oare ce îl atrage aici? Mereu mi-a fost teamă că, dacă plec "afară", am să sufăr şi eu de acelaşi sindrom, care m-ar destabiliza complet. Am vrut mereu să trăiesc mai bine, asta m-a împins în 1989 să îmi risc viaţa pentru a schimba un sistem, nu pentru ţară! Apoi am sperat că se va schimba ceva, dar nu s-a schimbat nimic. Doar reclamă, la faţadă, în rest, un plan bine pus la punct, pe care îl invidiez, şi care merge strună. Am ajuns să fiu "sclav modern", într-o ţară în care noţiunea de patrie nu mai reprezintă decât o arie geografică locuită de un popor asuprit şi subjugat de puterile străine şi de reprezentanţii lor. Cum să rămân într-o ţară în care există peste 20 de naţionalităţi, fiecare având interese şi obiceiuri diferite, ca şi cum ar trage la un jug, unii în hăis, şi alţii în cea?

Dacă m-aş muta, aş pleca din Bucureşti, unde e cea mai mare amestecătură de oameni aduşi din toată ţara, undeva peste munţi, mai la nord, unde, de cum treci, simţi aerul Imperiului Austro-Ungar. Ca să îmi încarc bateriile, plec "afară", de câte ori am ocazia, cu soţia, cu maşina noastră, iar singurul drum parcurs este cel mai scurt către graniţă. Adică cel de 60 de kilometri prin România către Ruse. De acolo scap de pro­blemele specifice României.