De ce te-aş părăsi, doamnă?

Marina Constantinoiu
● Redactor-şef
● 13 august 1970
● Bucureşti




Să vorbeşti despre relaţia ta cu Ro­mâ­nia e ca şi când ai vorbi despre relaţia ta cu religia, cu biserica. Mult prea in­tim. Şi totuşi am câte ceva de rezolvat cu doamna asta, România. Mai ales pentru că mi-am dorit s-o pă­ră­sesc încă de când eram mică. Nu cred să fi existat noapte de Anul Nou fără ca prima dorinţă pusă în gând să nu fi fost plecarea.

Aş fi plecat, dar n-am făcut-o. În­că. Poate că n-am s-o fac niciodată. Poate pentru că e târziu, am îm­bă­trâ­nit deja. Poate pentru că n-am fost su­­­fi­cient de curajoasă. Poate din co­mo­ditate, pentru că nu-i uşor să o tot iei de la zero, cu atât mai mult în altă ţa­ră. Poate pentru că aici aveam fami­lie, prieteni. Dar motive am avut şi încă am.

Să mă despart de tine, doamnă? Oh, da! Pentru că ai permis demo­netizarea noţiunii de "patriotism". Ai lăsat comunismul să facă din patriotism paradă, până când ni s-a aplecat tuturor, iar ţara a ajuns doar "un loc" în care s-a nimerit să ne naştem. Pentru că ai permis distrugerea in­te­lectualităţii şi burgheziei, pentru că ai transformat boierii în "exploatatori" şi ai lăsat toţi inculţii să îi scuipe, pentru că ai transformat prinţii în cer­­şetori, alungându-i din ograda ta, pen­tru că ai cocoţat scroafele în co­pac şi mai ales pentru că te-ai populat cu ţoape. Pentru că ai ridicat "Mio­riţa" la rang de materie de examen, la o vârstă la care nici nu trebuia citită, şi, mai grav, ne-ai învăţat să ne re­sem­năm, pentru că, nu-i aşa, "capul ple­cat, sabia nu-l taie"!

Pentru că, de­şi te lauzi sus şi tare că ai un popor os­pi­talier şi prietenos, ne-ai permis să ne părăsim animalele credincioase în stradă, sub roţile maşinilor, când tot tu ai lăsat să ne fie demolate casele. Te-aş fi părăsit, doamnă, pentru că nu-ţi pasă de po­porul tău. Vorbe mari? Aiurea! Sunt mii de morţi de-ai tăi, doamnă, de care habar n-ai. Pentru crimele de la Zidul Berlinului, nemţii umblă şi azi după dreptate, săpând în arhive şi ridicând monumente. Tu ţi-ai lăsat morţii în gropi comune şi fără cruci la căpătâi pe malul celălalt al Dunării, la sârbi. Pe tine te-a durut în cot de sutele de morţi nerevendicaţi şi mai ales de familiile lor, care şi acum aşteaptă veşti despre cei plecaţi să-şi caute libertatea şi care au sfârşit ucişi, înecaţi, sfârtecaţi. Te-aş fi părăsit, doamnă, în fiecare an de liceu, când îmi răpeai orele de în­vă­ţătură şi mă trimiteai să sortez car­tofi şi să car cărămizi de la de­molări, pentru a-i face loc hidoasei "Case a Poporului". Ţi-am detestat me­ga­lomania, doamnă, cu tot cu com­binatele tale inutile, cu toate ca­na­lele tale pe care n-a trecut nici o băr­cu­ţă, cu toate ca­tedralele tale po­le­ite, la porţile cărora cerşesc fanto­me mutilate de bube, sărăcie şi alcool.

Noroc că-i codrul frate cu ro­mânul, căci românul n-a fost nici­odată în stare să fie frate cu cineva: ungurii sunt bozgori, evreii sunt jidani, ţiganii sunt, evident, împuţiţi, turcii sunt ţigani, arabii, la fel, persanii sunt arabi, deci tot ţigani, aromânii sunt ţânţari şi tot aşa. Şi neapărat caprele tuturor vecinilor săi sunt de apreciat doar moarte.

Te-aş fi părăsit, doamnă, pentru că n-ai pic de respect pentru valori nici măcar acum, când nimeni nu te îm­piedică. Pentru că ai permis banu­lui să taie şi să spânzure. Pentru că ai transformat Jeep-ul din brand în criteriu de selecţie. Pentru că, într-o ţară plină de "jeep-uri", şoselele tale arată ca după bombardament. Pentru că, dacă tot veni vorba despre obuze, ai ac­ceptat cu atâta uşurinţă bombarda­rea celor pe care, cândva, îi numeai "singurii tăi prieteni", alături de Ma­rea Neagră: sârbii.

De ce crezi, doam­nă, că "merge şi aşa", când chiar nu mer­ge ceva? De ce ne-ai amăgit cu asta? De ce ne-ai învăţat că, dacă te strâng pantofii, "merge şi aşa, că se mai lasă ei", dacă ţi-e haina mai largă, e bine, că ai de unde tăia, dacă ţi se taie leafa, e bine, că încă ai loc de mun­­că, iar dacă pruncilor tăi li se taie alo­­caţia mai merită să naşti în Ro­mânia?

Şi ştii ce, doamnă? Te-aş părăsi pentru că n-ai ruşine. Cum poţi să-mi vinzi roşii din Iordania, când ştii că-s făcute din piatră seacă, nisip şi ciu­lini, iar tu ţi-ai adus ţăranii la oraş, în fabrici, tăindu-le rădăcinile şi să­ră­cindu-i, iar acum îi laşi pe drumuri, în şomaj, cu datorii la bănci, măcinaţi de necazuri şi aburiţi de "Săniuţe" sau de "Frecţii Diana"?

Ce spui, doamnă, când vezi cozile in­ter­minabile de la toate moaştele şi po­menile, când vezi cum, în numele cre­dinţei, se înjură şi se calcă oamenii în picioare, cum citeşti tu rezultatele sondajelor de opinie în care se mă­soară încrederea populaţiei şi ce pă­rere ai tu despre pomenile electorale?

Ar fi multe de spus, doamnă. Noi două ne vom încheia discuţia abia când îţi vei face tu socoteala cu trecutul. Şi când vă veţi împăca, pentru a putea privi spre viitor.

Până atunci, am să tot fiu can­didat - fie şi în gând - la emigraţie. Poate-am să fiu laşă, şi n-am să plec, poate masochistă, să rămân şi să te urmăresc, să te pândesc cum îţi faci datoria faţă de noi, ăştia, roboţeii incapabili să trăiască în altă parte, pentru că s-au obişnuit cu răul.

Noi, ăştia, campionii hazului de ne­caz. Noi, ăştia, care am per­fec­ţi­o­nat metodele de supravieţuire şi care ne-am născut inventatori, din nevoie. Noi, ăştia, pe care civilizaţia îi plicti­seşte. Noi, ăştia, care citim despre bio, dar ne îndopăm cu E-uri, care ne ducem aspirina la spital, dând şpa­gă pentru a ne fi dată spre ingurgi­ta­re. Noi, ăştia, milioanele, care ne bu­cu­răm că ziarele de calitate încă mai au tiraje de 50.000. Noi, ăştia, care nu ne putem transfera arhiva de bancuri în nici o bibliotecă naţională, transmiţând-o, prin lichidul amnio­tic, generaţiilor viitoare. Noi, prizonierii tăi.