„Eu sunt italianca pricopsită cu teren în România”

Când a plecat din România, în august 1989, măritată cu un italian, şi au pus-o să semneze că renunţă la casa şi la pământul pe care le avea de la părinţi, Angela Stella a ştiut că n-o să reziste mult departe. Şi n-a rezistat. Cetăţenia italiană n-a schimbat nimic în sufletul ei. Omul cu care s-a căsătorit, inginer agronom de meserie, i-a propus, acum 13 ani, să cumpere pământ în România şi să facă agricultură. Aveau deja o fermă în Italia, cu care făceau bani frumoşi, mai ales în anii în care puneau roşii. Dar, italianul s-a încumetat s-o ia de la zero într-o ţară pe care n-o cunoştea, de drag. Pentru pământ şi pentru românca ce lăsase totul în urmă pentru el.

13 ani în şir au cumpărat şi au pregătit terenuri. S-au chinuit să le găsească pe toate la un loc, să scoată livezile care acopereau unele por­ţi­uni, să le răsucească şi să le îngraşe de se uita lumea la ei ca la nişte ciudaţi.

Angela Stella are acum aproape 400 de hectare cultivate cu grâu, porumb şi floarea-soarelui, majoritatea comasate la limita dintre comunele Devesel şi Burila Mare. O parte aici, şi-o parte dincolo. Şi-a zis că aşa ajută două comunităţi. De fapt, ajutorul pe care-l dă comunităţii e, poate, cel mai important factor în munca ei. „Oamenii de aici sunt foarte necăjiţi. Eu am creat câteva locuri de muncă, dar sunt puţine în comparaţie cu ce au nevoie oamenii ăştia, pentru că atât îmi permite legea, ca PFA. Am şi oameni calificaţi, şi necalificaţi. Şi încerc să-i ajut, pe fiecare cum pot. Îmi cer ajutorul şi încearcă să înveţe. Le-am arat oamenilor, le-am semănat, fac tot ce pot face pentru ei. Soţul meu... zic eu că nu ştie. Dar el mă cunoaşte... Nu-i spun ce fac şi el nu-mi zice dacă bănuieşte ceva”, zâmbeşte cu bunătate Angela Stella.

Curtea societăţii, în care stau strălucitoare utilajele agricole de parcă-s gata de paradă, e păzită de patru căţei pripăşiţi şi de un băiat. Viorel are 25 de ani şi a crescut la casa de copii. „Am venit la poartă la doamna, într-o zi, şi am cerut de muncă. Trebuia să îmi plătesc şi eu mâncarea, camera unde stăteam... Şi n-aveam cu ce. Şi doamna a fost bună şi m-a luat aici paznic. Acum, dacă mi-aş găsi şi o fată bună...”, visează el. Pentru „doamna”, Viorel e cel care n-o lasă niciodată să dispere. „De câte ori mă vede supărată şi necăjită şi îi spun că nu mai pot aici, că vreau să plec, se uită la mine şi-mi zice: «Doamnă, dar nu vă gândiţi că, dacă plecaţi dumneavoastră, unde mă duc eu? Ce mă fac?» Şi îmi dau seama că, în comparaţie cu oamenii ăştia amărâţi, eu n-am dreptate să mă plâng că e greu”, spune femeia.

În fiecare zi se supără pe sistem. În fiecare zi, după câte un control venit pe nepusă masă de la câte o instituţie, o apucă plânsul şi-şi spune că România nu-i o ţară în care să poţi construi. Şi în fiecare zi o ia de la capăt. Pentru că băieţii tineri, care au lucrat în construcţii afară s-au întors şi vin să lucreze la ea cu ziua îi spun: „Doamnă, dacă am avea de lucru aici la dvs. măcar două zile pe săptămână, noi n-am mai pleca din ţară”. Pentru că tanti Maria, care are peste 90 de ani şi căreia Angela i-a arat o bucăţică de teren e în stare să facă, de câteva ori într-o zi, drumul de câţiva kilometri de la casa ei până la marginea comunei, numai ca să o găsească la birou şi să-i mulţumească. Şi pentru că e mândră de orgoliul ţăranului român: „Nimeni, niciodată, nu mi-a cerut pomană. Oamenii cer de muncă”.

E mâhnită că pe bătrâni n-are cine să-i mai ajute. Tinerii-s la oraş, şi ei nu mai pot lucra singuri nici măcar două palme de pământ. Iar Angelei i se aprind ochii când se gândeşte la „mâr­şăvia” pe care a făcut-o statul – „a îndepărtat tinerii de la ţară. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat la bacalaureat. E un dezastru. Şi toată lumea îi ameninţă pe copiii ăia cu sapa – «O să ajungi la sapă!» De parcă sapa ar fi un lucru rău, ruşinos, înjositor. Nu zice nimeni să nu înveţi, să nu vrei să ştii, să nu te instruieşti. Dar, până nu ai pus mâna în viaţă şi pe sapă, nu se cheamă că ştii ce e munca adevărată. Iar munca câmpului nu înjoseşte, din contră. Te înnobilează”.

„De când a venit «italianca», oamenii din zonă şi-au schimbat vizi­unea despre ce se poate şi ce nu se poate în agricultură. „Eu, de exemplu, am pus anul trecut grâu şi am scos două tone şi ceva la hectar. I-am cerut sfaturi, când am rugat-o a venit să-mi măsoare umiditatea solului, ea chiar se pricepe. E întotdeauna săritoare, deschisă, te ajută fără să ceară nimic în schimb. Anul trecut a scos şi 7 tone de grâu la hectar!”, spune primarul din Devesel, Alexandru Mimiş. „Ei, oamenii aici spun că am producţii-record. Dar, eu ştiu că se poate face şi mai mult. Încă terenul de aici nu este adus la capacitatea lui maximă. Fiind nemuncit de 20 de ani, în alte locuri fiind livadă... S-a stricat. E nevoie de timp şi de multă muncă pentru ca el să dea tot ce poate da”, spune femeia. Până acum au investit peste un milion de euro. „Dar încă continuu să aduc bani de acasă, pentru că nu putem vorbi de profit. Cel puţin în primii 4-5 ani de zile, nici nu pui problema profitului. Important e să ajungi, la un moment dat, să nu mai vii cu bani de-acasă. Deci, măcar să scoţi atât cât bagi”.

Munceşte 16 ore pe zi. Organi­zea­ză oamenii, face proviziile de mo­to­rină, le găteşte muncitorilor şi le spa­lă vasele, completează documente, ia sapa şi munceşte în rând cu oamenii, inspectează culturile. Dar, cu tot dragul ei de România şi pă­mântul de aici, pentru autorităţi, An­gela nu e „românca întoarsă aca­să”: „Eu aşa mă consider. Sunt ro­mân­că. Pentru ei sunt «italianca». Mă tratează ca pe o străină. Şi, dacă am făcut ceva aici, sunt italianca care s-a pricopsit cumpărând teren în Ro­mâ­nia. Dacă nu făceam nimic, eram o escroacă care distrugea. Bine nu e niciodată”. În comparaţie cu Italia, să faci agricultură în România pare treabă de nebun: „Deşi e de zeci de ori mai ieftin ca în Italia, pământul ro­mâ­nesc costă mult pentru cât îţi dă. E o investiţie enormă să aduci terenul la stadiul din primul an de cultivare.

Apoi, sistemele de irigare sunt la pă­mânt. Nu e motorină agricolă. În Ita­lia, motorina se dă în funcţie de cât pământ ai. Dacă la final de an îţi ră­mân, să zicem, 200 de litri, îi notezi şi anul următor se scad din cantitatea pe care o primeşti. În România e circ. Ţi se dă motorina, dar eşti continuu suspectat că o vinzi, că o bei, că faci baie cu ea... Eu înţeleg că sunt şi oa­meni de rea-credinţă, dar n-ar trebui să sufere din cauza lor cei care chiar fac treabă. Ar trebui să existe reguli clare. Altfel, e o continuă fugă după hoţ. Şi, în condiţiile astea, îţi vine să renunţi la motorina lor subvenţionată şi să bagi mâna în buzunar, numai ca să ai linişte”, spune Angela Stella.

Prima recoltă pe care a făcut-o în Ro­mâ­nia a mers la export. „N-am ştiut ce să fac cu ea. Adevărul e că nu cercetasem piaţa după firme şi, neavând experienţă, nu m-am încumetat în România. Dar anul acesta am luat contact cu nişte societăţi serioase şi cred că atât producţia de grâu, cât şi cea de porumb vor rămâne în ţară”.

• Citiţi mâine: Ce gândeşte Ministerul Agriculturii despre înstrăinarea pământului românesc.