Lecţie englezească despre dragostea de România

Graham David Robinson, se recomandă din Idicel Sat, nu Pădure, de la Dealul Merilor - Apple Hill. N-ai cum să nu-l remarci în mulţime. Înalt, cu părul cărunt şi cu o privire albastră, care te şochează prin seninătate.

Aventura lui în România a început în 2006, după ce a cunoscut o domniţă din Reghin, undeva în capitala Marii Britanii. „Am venit să facem o vizită şi am zis «ioi, ce fain, cum să plecăm? Poate că dacă ne mutăm aici putem să facem o casă ca lumea, să avem un loc să facem o familie». Acesta era planul. Planul se schimbă. Eu nu am schimbat planul, dar a schimbat ea. Eu la pământul acesta am pus rădăcinile cu adâncime, nu am cum să plec înapoi, aici mă simt acasă”. Ea, românca, a ales să se întoarcă la Londra, iar englezul a avut de ales: fie să se întoarcă acasă, cu ea, fie să rămână, singur, într-o ţară străină, unde-şi găsise liniştea. Şi a rămas.

A dat la schimb o carieră de 20 de ani de impresariat artistic la Londra, celebritatea şi câştigul, pentru o casă la ţară şi ceva teren agricol. „La Londra? Toată harababura e acolo, cu haos şi dezamăgiri, aglomeraţie, circulaţie, praf, zgomot, nebunie, crime, toate erau acolo. Când am ajuns, la 14-15 ani, am avut un plan, să plec din oraş la maturitate, un plan am avut, un plan am făcut”. Îl mai întreb o dată, poate nu a înţeles întrebarea. Îi explic că ai noştri pleacă masiv dintr-o ţară unde nu mai sunt respectaţi şi unde nu mai văd niciun viitor. Graham zâmbeşte larg, ca şi cum i-ar fi explicat acelaşi lucru fiecărui român cu care a stat de vorbă. „Bine, gata, la revedere, du-te în Anglia dacă doreşti! Facem schimb! Pentru fiecare 10.000 de români care pleacă acolo, voi primiţi un englez înapoi. E bună rata de schimb, nu?”.  Spune că românii se plâng degeaba, că nu pricep ce bogăţie au în ograda proprie. „Lasă-i să se plângă, cine se plânge nu are cap.

Cum să plângi la o zonă bogată ca asta? A, nu am bani, spun unii. De ce îţi trebuie bani, dacă ai mâncare, ai lemn pentru încălzire sau ca să ridici o casă? Cine are plângere nu are ochi, lasă-i să plângă. Să plângi că trebuie bani pentru blugi, pentru televizor sau pentru vacanţă mai departe, o prostie. Au plâns părinţii, străbunicii, despre astea? Nu. Dacă intraţi acolo în biserica din satul meu, din Idicel, construită în 1881, vedeţi că scrie «lucrează şi roagă-te».”

A început cu o casă închiriată la Ideciu de Jos, lângă băile sărate. „Apoi am vrut să cumpăr o casă veche şi, după un an de zile, am descoperit un loc aici, la Idicel, şi am pus-o la punct. În fiecare zi mă gândesc ce bine am făcut, ce decizie bună am făcut, n-am avut niciodată nici două zile la fel”. Şi-a cumpărat câteva hectare de teren şi a început să le lucreze. Ară, seamănă, prăşeşte, coseşte fânul, dă de mâncare la animale, mulge caprele, culege fructe, găteşte, pune murături şi îi ajută şi pe vecini. Aşa a pornit ideea de a-i angrena şi pe alţii în viaţa adevărată de la ţară. A început să facă lobby pe site-urile de specialitate care încurajează munca voluntară în comunităţile rurale din străinătate şi au început să apară primii doritori.

Anual trec pe la Idicel aproape 100 de străini care muncesc pe pământul lui şi îi ajută pe săteni. Primesc, în schimb, un loc de cazare autentic şi mâncare ecologică, pe care ei înşişi şi-o prepară. „Văd astfel ceva ce altfel nu au nicio şansă să vadă. Au şi o experienţă mai deosebită decât dacă s-ar fi dus în vacanţă. Iarna e şi mai frumos, avem linişte peste tot şi, în afară de lupi, cine să umble la pădure? Lucru este şi iarna, tăiat lemne, pui deoparte să se usuce până la iarna ce vine”.

Cu timpul, Graham nu a mai reuşit să facă faţă cererilor de voluntariat. Are zilnic zeci de solicitări pe care trebuie să le sorteze, în funcţie de abilităţile solicitanţilor. Şi-a extins spaţiul de cazare şi a cumpărat alte trei case, pe care le-a renovat şi le-a pus la dispoziţia voluntarilor. Şi-a făcut şi-o firmă, ca să poată cumpăra mai mult pământ, pentru că legea nu i-a permis să deţină teren agricol. Mai are doi cai şi 24 de capre, duse, până în septembrie, la stână la Stânceni.

Oamenii îl ştiu şi îl apreciază, pentru că e un om harnic. Pentru ei a înfiinţat o asociaţie de dezvoltare rurală, „Marisiana”, cu care numai anul a derulat trecut 12 acţiuni. Tot el organizează şi Sărbătoarea Cepei la Ideciul de Sus, care promovează tradiţiile şi luptă împotriva kitschurilor, mai mult decât o fac autorităţile locale la festivalurile de toate soiurile. „Am înfiinţat asociaţia pentru dezvoltarea turismului rural, un agroturism sustenabil şi lucrul cu musafirii din străinătate. Facem renovare la căsuţe, facem curăţenie la terenuri şi livezi, punem la punct gardurile, am dat şi o mână de ajutor la vecini. Dacă cineva e singur acasă şi e şi bolnav, nu are cum să le facă pe toate. Acolo am mers cu musafirii şi am dat o mână de ajutor, poate la semănat de cartofi sau la tăiat la crengi”.

Iar oamenii l-au primit ca pe unul de-al lor. „Au fost politicoşi, amabili, s-au bucurat că a venit cineva tânăr, cineva de la oraş, din străinătate, când copiii lor au plecat toţi spre oraş”. Nu i-a fost greu să înveţe nici limba română, iar acum sporovăieşte cu oricine, mai bine decât alţii care s-au născut şi au făcut şcoala în România. „Am înţeles că sunt la ţară, oamenii nu vorbesc limba mea. Sau învăţ limba lor, sau nu mă descurc. Trei ani de zile am învăţat. Poate că vorbesc eu ceva dialect ciobănesc sau cu accent ciudat. Am avut o prietenă română, dar nu am învăţat de la ea pentru că am vorbit numai limba engleză, dar cu alţii am învăţat, cu consăteni, cu ziar local, cu întâlnire cu oameni de afaceri, cu politicieni, cu constructori sau cu vecini. După ce a plecat prietena mea, am rămas cu limba română în cap”.

Mâinile lui Graham sunt muncite şi pline de vânătăi. Impresarul de altă dată cu costumul la patru ace a fost de mult dat uitării. Englezul îşi cultivă singur mâncarea, şi la magazin ajunge din an în paşti. „Cumpăr câte ceva, ulei, făină, hârtie igienică, orez, sare. Am un pic de bani puşi de o parte, o pensie privată, nu e mult. Dar aici, pentru că am casă, am grădină, nu am datorie la bancă, nu am ipotecă, aş putea să trăiesc bine. Aş putea să mă duc la hipermarket să cumpăr orice, dar prefer să lucrez, sau cu sapa, sau cu coasa, sau cu furca, nu contează. Salam şi mezeluri nu am mâncat de 28 de ani, şi mă simt foarte bine. Am o maşină pentru transportul oamenilor, o Dacie papuc şi am nişte Trabanţi care merg cu optimism şi la vale, la deal - mai greu. Lumea crede că un englez trebuie să conducă un Rolls-Royce, un Aston Martin sau ceva. Nu, eu vin cu Trabant”. Televizor nu are. „Ce să faci cu televizorul? Să mă uit la ştiri negative, la prostii? Nu îmi trebuie. Nici televizor, nici radio, nici ziare. Şi ca să ai legătură cu cineva sau să cauţi informaţii utile, poţi să intri pe internet”.

Spune că nu îi lipseşte Anglia, dar o dată pe an pleacă o săptămână sau două să îşi viziteze rudele şi prietenii. Un singur lucru îl regretă după plecarea definitivă: „mâncarea indiană. În România nu găsesc aşa ceva, decât în maxim trei sau patru restaurante din Bucureşti. La Londra, cu un telefon, îţi vine mâncarea acasă. Aici gătesc aproape zilnic, acasă sunt bucătar. Am avut ieri nişte ciuperci de la pădure pe care le-am găsit, luni am avut mâncare vietnameză, altă dată mâncare engleză, ardelenească sau ceva mediteranean”.

Iubeşte România, dar nu poate să nu vadă mojiciile unor semeni de-ai noştri. „Am mers într-o zi la plimbare în pădure şi am găsit un cireş tăiat. Era gros, cred că s-a chinuit o oră sau două să îl taie. Am crezut că cel care l-a tăiat vroia lemnul, poate pentru vreun coşciug, costă şi 1.000 de euro un coşciug din cireş. Am întrebat pe un ţăran care are terenuri în zonă, cine l-a tăiat. Mi-a spus că fiul lui, ca să culeagă o mână de cireşe”.

Englezul n-are deloc stare şi e hotărât să schimbe în bine sătucul care l-a adoptat. „Ce mai vreţi să faceţi?”. „Aici? Copii. În afară de familie, care ar fi deosebită, am o idee să mai cumpăr nişte case în zonă, să dezvolt un cartier turistic. Aş vrea să mai am timp să scriu nişte cărţi despre soluţiile socio-economice la problemele din lume, dar şi nişte poezii şi poveşti pentru copii”. Graham Robinson este deja faimos în rândul englezilor stabiliţi în România. L-a invitat şi pe prinţul Charles să îi viziteze moşia. „Am vorbit şi cu secretarul prinţului şi cu ambasadorul din Marea Britanie, există un dosar despre fiecare englez din România, suntem doar 2.000. Domnul ambasador mi-a spus: pe dosarul tău e scris «a devenit cioban ardelenesc».”

Citiţi luni: ce profit au străinii care cumpără terenuri în România şi le lasă pârloagă