Portughezii au adus la Făcăeni agricultura de precizie

Pe drumul judeţean ce trece prin Făcăeni, un cal, o căruţă şi-un ţăran se trag într-o parte şi fac loc unui tractor uriaş. Aici, acum vreun an, un ro­mân se apucase să toarne chimicale pe ogor aşa, doar pentru că auzise că sunt dăunători, deşi nimeni nu-i văzuse. La câţiva kilometri distanţă de vecinul care făcea agricultură după zvon, portughezii făceau agricultură de precizie. Puneau la miligram şi milimetru îngrăşământ pe fiecare bucată de ţarină, ghidaţi de compu­ter şi gps, după ce probe din pă­mân­tul românesc s-au plimbat până în Portugalia, la un laborator care a ana­li­zat cu precizie cantităţile de azot, fos­for şi potasiu, şi apoi a livrat date des­pre fiecare solă.

În birourile fir­melor ro­mâneşti se intră cu ghetele pli­ne de noroi şi se aud înjurături; la Prio Agricultură, la intrare sunt cipici de unică folosinţă şi dezinfectant pentru mâini şi se vorbeşte cu respect şi cu tractoristul, şi cu directorul. Însă români şi portughezi, în România, sunt egali cel puţin în faţa unui lucru: corupţia. „Am fost şocaţi să vedem că nu puteai să intri în nici o instituţie fără să ţi se ceară ceva”, spune, în limba română, avocatul firmei, Bruno Amaro. El po­vesteşte cum a ajuns fir­ma portu­gheză să lucreze pământul ro­mânesc: „În 2005 am făcut o lucrare de structuri metalice pentru o fabrică din Călăraşi. Patronului i-a plăcut ce a văzut aici; era pământ bun pentru agricultură şi ieftin, manopera era ieftină, în ţară era stabilitate politică. România se pregătea să intre în Uniu­nea Europeană şi asta reprezenta o garanţie că legile vor fi respectate, iar dacă nu rezolvam nimic în tribu­nalele româneşti, puteam merge la Bruxelles”.

Acum, Prio cultivă rapiţă, floarea-soarelui, grâu, orz şi porumb pe 10.000 hectare concesionate, 7.000 hectare luate în arendă şi 4.000 hectare aflate în proprietate, în mai multe localităţi din ţară. Cerealele sunt vândute în România, seminţele de rapiţă şi de floarea-soarelui ajung la fabrica de extracţie a firmei, de la Lehliu. Înainte de a avea fabrica de extracţie, floarea-soarelui era exportată în Portugalia. „Nu ne convine să lucrăm suprafeţe mici, iar comasarea pământurilor, care nu are suport legal şi se poate face doar prin înţelegere, e de multe ori o problemă. Ca să fie rentabil, un punct de lucru trebuie să aibă cel puţin 3.000 hectare pe o rază de 30-40 kilometri.

Pentru fiecare punct, formăm o echipă de oameni. De cele mai multe ori, din 1.000 de hectare, lucrăm 950, pentru că nu avem de unde lua celelalte 50”, explică, tot în româneşte, Cesar Lima, inginer agronom şef. Avoca­tul vorbeşte şi despre alte greutăţi: recuperarea dificilă a TVA de la sta­tul român şi faptul că subvenţiile de la Uniunea Europeană ajung foarte târziu.

Când au ajuns în România, in­gi­ne­rii portughezi au constatat că mun­citorii noştri sunt mult mai bine ins­truiţi decât cei de la ei: „Tractoriştii ro­mâni au toţi şcoală profesională de mecanic agricol. Ştiu să facă şi agricultură, pentru că au pământ acasă. Cei mai bătrâni sunt mai pricepuţi, se vede că au făcut altă şcoală, iar cei tineri învaţă de la ei. Dar prefe­răm să fie cinstiţi decât să ştie me­serie, pentru că asta se învaţă”, spune Cesar. Furtul e una dintre cele mai mari probleme cu care s-au confruntat aici: „Aşa au făcut în trecut, au furat ca să supravieţuiască. Cei tineri au învăţat de la părinţi să fure şi nu înţeleg că acum nu mai e nevoie să fure pentru a mânca. Când cineva fură 100 de kilograme de în­gr­ă­şă­mânt, nu-ţi ia doar atât, ci şi din rezul­ta­tul productivităţii pe care ai fi avut-o dacă foloseai îngrăşământul. Îi dăm afară numai dacă putem să dove­dim”.

Bruno explică: „În cultura portu­gheză, să furi e ceva foarte grav, e cea mai mare ruşine posibilă şi nimeni n-o să mai aibă niciodată în­credere în tine”. „Ai văzut Amintiri din Epoca de Aur?”, mă întreabă Sergio Serra, inginer agronom, şeful punctului de lucru Făcăeni. Din fil­me­le reunite sub acest nume, el a în­ţe­les mentalitatea românească ivită în comunism: ce e al statului e al tutu­ror şi poţi să iei din avutul comun fără probleme de conştiinţă. Sergio lu­­crează la Făcăeni din 2008. A în­vă­ţat ro­mâneşte cu profesor, dar cele mai bu­ne lecţii le-a luat în câmp. Sergio Antunes, inginer agronom, îşi amin­­teşte: „Ne-am întâlnit cu Fă­căeniul în 2005, în august. Pe stradă erau căruţe, ceea ce la noi mai există poate în satele izolate, de munte. Se prăşea cu calul. Am văzut şi prăşitul cu Aro”.

Născut în Făcăeni, Gheorghe Rusen, mecanic, lucrează la firma portugheză din 2007. E mulţumit că îşi primeşte salariul la timp şi pentru că tractorul lui de 165 cai putere ară 8 hectare, poate chiar 10, în tot atâtea ore câte îi trebuiau Universalului ro­mânesc de 65 de cai să are 3 hec­tare. Plus că în cabina cu aer condiţionat nu mai intră praful: „Pe vremea lui Ceauşescu, când veneam de la câmp, eram negru, mi se mai vedeau doar ochii şi dantura”. Marian Popa, 32 de ani, mecanic agricol, recunoaşte că i-a luat vreo lună să priceapă combina care vorbeşte englezeşte: „Bine că acum există telefoanele astea mobile şi când nu înţeleg ceva îl sun pe domnul inginer. Dacă s-a în­tâm­plat vreodată să greşesc ceva, a doua oară n-am mai repetat greşeala”. Îl rog să-mi dea exemplu de eroare şi bărbatul râde: „Eroare? Noi suntem eroarea, că n-am învăţat la engleză cât am fost în şcoală!”.

Cătălin Tatu, directorul tehnic al firmei, a renunţat să mai fie profesor de biologie când a văzut că ia un salariu mai mic decât al femeii de serviciu şi a revenit la profesia de bază, cea de inginer agronom. „Am avut parte de toate provocările în firma asta. Portughezii sunt foarte meticuloşi. Noi, românii, vrem să rezolvăm totul cu...” „Şmecherii”, râde Sergio Serra. „Totul e legal, trecut prin contabilitate, calculat cu două zecimale”, se miră Cătălin.

Bruno Amaro a venit în România în 2007: „Era prima dată când lucram în străinătate şi era o provocare. Despre România ştiam mai mult partea rea decât cea bună, din cauza ambasadorilor voştri. Ţiganii”. Cesar Lima, care a studiat pianul înainte să devină inginer agronom, a venit să lucreze în România pentru că asta în­semna o experienţă profesională im­portantă. „Acolo nu există o firmă cu atâta teren ca aici”, spune el. Când a ajuns în Bucureşti, a fost frapat de distanţa imensă dintre clasele sociale: pe de o parte, maşini scumpe, pe de alta blocuri gri şi oameni săraci. „Suntem interesaţi să creştem, să investim, să dăm locuri de muncă şi să plătim impozite statului român”, zâmbeşte avocatul. Anul trecut, la bugetul primăriei Făcăeni au intrat 850.000 lei noi din impozitele plătite de firma portugheză. „Vă daţi seama ce înseamnă asta, pentru o localitate cu 6.500 de locuitori?”, spune Nuţi Roşu, primarul localităţii Făcăeni. Ea îi descrie pe portughezi: „Au fost foarte serioşi de la primele discuţii. I-am rugat să ia măcar în primii doi ani forţă de muncă de aici”. Firma a ofe­rit de sărbători copiilor ceva simbolic, a sponsorizat echipa de handbal a şcolii, un concurs de matemati­că, şi a dat bani pentru construirea bi­sericii.

Citiţi mâine: povestea francezului cu mari oştiri de grâne în Bărăgan