Alexandru Pesamosca, cel mai bun chirurg pediatru din România, a murit

Alexandru Pesamosca a decedat în noaptea de miercuri spre joi, la Spitalul "Marie Curie", potrivit managerului unităţii sanitare, Gabriel Smarandache. Profesorul fusese transferat de la Spitalul Floreasca în urmă cu câteva zile.

Citeşte şi Când iese din comă, profesorul Pesamosca vorbeşte cu elevii săi despre operaţii

Profesorul Pesamosca a fost internat în 18 iunie la Spitalul Floreasca, pentru că respira greu şi avea o durere în piept. Echipajul SABI, trimis la Spitalul de Copii "Marie Curie", fost Budimex, a hotărât că profesorul Pesamosca trebuie transportat de Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală, pentru investigaţii complexe şi tratament de specialitate.

După evaluare el a fost internat în clinica de terapie intensivă fiind necesară susţinerea funcţiei respiratorii.

Citeşte şi Profesorul Pesamosca, Îngerul cu bisturiu care locuia în cămăruţa de lângă sala de operaţie

Profesorul Pesamosca, deşi un titan al medicinei româneşti, a fost scos la pensie forţat. De câţiva ani era imobilizat la pat. Din anul 1984, profesorul Pesamosca nu a mai ieşit din Spitalul de Copii "Marie Curie". Cum nu a avut niciodată timp să se ocupe de el şi să-şi ia o casă, profesorul a fost lăsat să stea în spital.

El a muncit 60 de ani în Spitalul Budimex, ajutând zeci de mii de copii în stare foarte gravă să ducă o viaţă normală.

Citeşte şi Făt-frumosul din sala de chirurgie

Trupul neînsufleţit al profesorului Alexandru Pesamosca va fi depus, vineri, în sala de consiliu a Facultăţii de Medicină "Carol Davila".

"Dacă aş mai trăi o dată, tot asta aş face"

"Aş vrea să mă simt perfect, dar nu mai pot, pentru că după 70 de ani toate lucrurile încep să scârţâie. La această vârstă lucrurile sunt puţin mai complicate", declara profesorul Pesamosca în 2005, la împlinirea a 75 de ani.

"Mă rog la Dumnezeu să mă ţină sănătos, atata tot, si sa pot sa-mi desfasor meseria pentru ca un chirurg trebuie sa aiba integritatea tuturor simturilor, adica vedere, auz si restul, or noi nu suntem dumnezei, si noi ne supunem unei biologii ca toti ceilalti oameni si, practic, nu chiar toti ajung la varsta de 75 de ani cu toate aceste simturi perfect pastrate. Atunci eu ma rog la Dumnezeu sa ma ajute sa le am cat mai apropiate de normal, ca sa pot sa-mi desfasor meseria in continuare si in felul asta sa pot sa mai operez si sa ajut mult mai multi copii. De 30 de ani imi sarbatoresc ziua pe 14 martie; in buletin este trecuta data de 15 martie, dar mama mea mi-a spus ca sunt nascut pe 14, si eu tin cont de acest lucru. S-a facut un fel de traditie, toti chirurgii de copii din tara vin la Bucuresti intr-un context foarte frumos, mergem la restaurant, unde mancam, mai bem si un paharel de vin... Artistii foarte iubiti carora le-am operat la majoritatea copiii vin sa-si arate recunostiinta fara sa-mi ia nici un ban pentru tot programul artistic. Sambata am avut un simpozion omagial la spital, la care au luat parte colegii mei, profesori universitari si sefi de servicii din tara, chirurgi de copii din strainatate si din tara, fratii nostri din Basarabia, care mi-au facut si surpriza sa imi acorde titlul de "Doctor Honoris Causa" al Universitatii de Stat de Medicina si Farmacie "Nicolae Testemitanu". Daca ar fi sa privesc spre trecut, as spune ca la 25 de ani eram pe trei cai, munceam ingrozitor de mult. Am muncit toata viata ca un rob, dar n-am simtit oboseala, acum lucrurile nu se mai pot face ca atunci. Sanatatea e singura care iti permite, in ciuda varstei inaintate, sa-ti desfasori activitatea. Ritmul de operatii sigur ca a scazut fata de acea varsta. Atunci munceam 24 de ore din 24, faceam trei interventii una dupa alta si nu mi se parea deloc greu. Cel mai bine exprima modul in care a trecut timpul cantecul tiganilor: "Trece timpul ca nebunul". Azi e luni si nici nu stii cand e sambata, azi incepe luna si nici nu stii cand se termina, acum e Pastele, acum e Craciunul. Dupa o anumita varsta insa, timpul zboara rau de tot. Chiar daca s-ar putea, niciodata nu mi-as dori sa ma intorc in timp, astea sunt copilarii. Fiziologia este ceva normal. Nu am nici un regret, daca as mai trai o data, tot asta as face si tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e ca am respectat bolnavul si la debutul meseriei ca si astazi".