Colecţionarii de trecut şi roata vieţii

Recursul la trecut ca poveste spusă de obiecte e făcut de colecţionari în cea mai mare măsură tineri. Au o medie de vârstă care abia dacă atinge 35 de ani. Curioşi pentru care cărţile de istorie vorbesc prin viaţa obiectelor care s-au păstrat din trecut.

Dincolo de valoarea în bani pe care antichităţile o expun oriunde, în galerii sau târguri, ele spun o poveste. Povestea noastră văzută prin prisma obiectelor care ne-au însoţit generaţii de-a rândul, pe noi, oamenii. Dincolo de ofertă, clienţii ştiu exact ce vor: linguri de argint pentru botez, mici bibelouri care cândva tronau pe torturile mireselor, în nunţile cu fast, ceramică preţioasă transmisă din mamă în fiică.

"Aşa de scumpă? De ce?", se miră o clientă privind obiectul de ceramică decorativă. După ce află povestea şi se îndepărtează, colecţionarul oftează: "Măcar a avut bun-simţ şi n-a fost grosolană. De cele mai multe ori auzim tot felul de remarci urâte. Dar aşa învaţă lumea. Măcar atât aduce bun un târg de antichităţi".

PIAŢĂ ÎN LUPTĂ CU DEZORGANIZAREA
Adunaţi din toată ţara, cei 35 de colecţionari cu "acte în regulă" prezenţi la Cluj se fălesc cu obiecte care acoperă ultimii 200 de ani de istorie a României şi a Europei în principal. Medalii de la nunta Dianei, pocaluri de argint, bijuterii de argint filigranat cu pietre preţioase lucrate după tehnici uitate acum, tablouri care amintesc de trecutul austriac al Transilvaniei în aşa-numitul stil "Foresta Nera". Şi undeva, la vedere, tăcută şi misterioasă, discretă şi totuşi atât de evidentă, una dintre multele icoane ale primei şcoli de iconografie din România, cea de la Nicula.

"Cel mai vechi şi poate cel mai preţios obiect pe care îl avem la târg este o icoană pictată la Nicula de un autor necunoscut. A fost realizată la 1850", spune Versanszky Erno, liderul de vârstă al expozanţilor de antichităţi şi organizatorul târgului. În Cluj există doar patru galerii de antichităţi deschise, dar numărul colecţionarilor care şi comercializează astfel de obiecte este necunoscut. Nu există o lege care să poată scoate la lumină acest tip de comerţ şi să-i oblige pe oameni să intre într-un sistem organizat. 

"Asta e situaţia în toată lumea. Cele mai multe obiecte circulă fără a putea fi controlate. Unele ajung la noi şi de la noi la muzee, dar din păcate nu e cazul României. Aici muzeele nu sunt interesate de aşa ceva şi nici n-au bani pentru investiţii şi achiziţii şi nici nu cred că sunt motivaţi suficient pentru a căuta obiecte aşa cum le căutăm noi. Suntem rămaşi mult în urmă faţă de piaţa de antichităţi de afară.

Suntem abia la un fel de început, iar competiţia este mare. E o afacere pe care o fac de 20 de ani. În 2009, am avut scăderi şi de 50% toţi ca afaceri. Oamenii acum nu mai caută mobila antică, ci mai ales obiecte mici, bijuterii de exemplu, sau tablouri care au o semnătură de valoare, chiar dacă tabloul nu e o capodoperă", crede Versanszky Erno, managerul Galeriilor Ernesto.

SUFLETUL ANTICHITĂŢILOR
"De cinci ani am intrat pe piaţă. Totul începe cu o colecţie mică pe care o faci pentru tine, apoi te tot extinzi. Oamenii vin spre tine, aşa cum înainte de 1989 mergeau spre consignaţii. Nu vor să-şi spună povestea. Ştiu valoarea lucrurilor pe care le trimit spre vânzare. Celor mai mulţi le e ruşine că sunt nevoiţi să înstrăineze asemenea obiecte de care sunt legaţi sufleteşte. După asta ştii că vin din familii cu tradiţie şi care au ajuns în situaţii poate dificile. Sunt destui şi care ştiu valoarea moştenirii pe care o înstrăinează, dar nu le pasă.

Clienţii în marea lor măsură sunt necunoscători. Li se par scumpe, dar în această întâlnire cu antichităţile întreabă şi află măcar şi îşi formează o cultură generală", spune inginerul Daniel Rusea, managerul DR Antiques. El este şi posesorul celui mai vechi obiect expus la acest târg, icoana pictată la Nicula în 1850, a cărei poveste s-a pierdut pe măsură ce timpul a creat un şir prea lung de posesori.