Dan Dumitrescu: Dor premonitoriu de Maestru

Destul de devreme, îmi sună telefonul. Nu-l aud, pentru că îl aveam pe discret. Văd apelul şi sun înapoi. "Florine, nu pot să scriu azi. Caută în arhivă, te rog, şi publică materialul meu din 8 noiembrie 2007. Cred că acelaşi lucru l-aş scrie şi acum", îl aud pe Dan Dumitrescu. Sunt contrariat. "E despre Fănuş Neagu. Am simţit că se duce. Chiar i-am spus chestia asta lui Cornel Dinu luni seara. Am vorbit multe cu el despre Fănuş. Până când Cornel a început să plângă, s-a ridicat de la masă şi a plecat. În plină noapte, pe la 3:30 m-a sunat fiica lui şi mi-a dat vestea". "Să nu-mi spui că s-a stins?", l-am întrebat cu teamă. "Azi noapte. S-a stins. Te rog eu, caută editorialul din 8 noiembrie 2007. <Îmi este dor de Fănuş Neagu> se numea! Sunt prea bulversat acum". Am căutat şi am găsit articolul de care zicea Dan Dumitrescu. Citiţi-l acum, la 3 ani şi jumătate de când a fost publicat. Veţi crede, cu siguranţă, că ieri a fost scris! (Florin Gongu)

Îmi este dor de Fănuş Neagu
Dimineaţă, cu noaptea-n cap şi cu ochii lipiţi de monitor, aleg din presa zilei informaţii care mă interesează, informaţii care mă enervează şi informaţii. Nici o catastrofă, nici o nenorocire, numai dezamăgire. Doar moloz şi surogat de originalitate care se salvează prin umorul involuntar al pretenţiei de exclusivitate. Un ritual cotidian stupid, demn de mediocritatea in care ne complăcem. Brusc, şi probabil deloc întămplător, îmi vine în minte figura lui Fănuş Neagu. Ce înjurături zdravene mai slobozea nea Fane când simţea truditori neghiobi prin preajma sa. Nu suporta convenienţele idioate şi convenţionalii preţioşi. Strivea el cu o plăcere nebună monotonia. Dar ştia s-o facă aşa cum altora nu le iese nici din întâmplare.

Încerc să-mi imaginez cam ce ar însemna presa momentului dacă ar mai beneficia de spunerea curată şi tăioasă pe care o comitea Fănuş Neagu. Silitorii care au zugrăvit portretele lui Gigi Becali sau George Copos, ale lui Borcea sau Marian Iancu, ale altor înnobilaţi de pingeaua cramponată s-ar refugia în faliment. Pentru că răutatea lui Fănuş Neagu venea dintr-un om generos, pentru că în spunerile sale cuvântul avea boltă-naltă. Dar Fănuş Neagu a obosit să mai scrie, a obosit să ne mai ajute. Iar încercarea de a imagina cam cum ar vernisa el prezentul este sortită eşecului. N-avem cu ce.

Îmi este dor de Fănuş Neagu. Şi ce tristeţe iremediabilă (de chiriaş grăbit) mă cuprinde atunci când el nu-mi răspunde. Mai estompez prin amintiri. Să vă zic una scurtă. Nea Fane în tren, de la Brăila la Bucureşti. Cu bilet, bine-nţeles, de vagon-restaurant. Ospătarul îl recunoaşte şi vrea să fie amabil. Dar nu reuşeşte. Fiindcă repeta într-o cadenţă mai insistentă decăt ţăcănitul sacadat al roţilor de tren întrebarea: "Mai doriţi ceva?". La un moment dat, dându-şi seama că refuzul nu poate învinge silinţa chelnerului, nea Fane schimbă macazul şi zice: "Da, amice. Mai doresc ceva. Scoate-mi, te rog, şi mie o masă pe terasă".

În mintea ospătarului din poveste s-a lăsat noaptea. De unde terasă la un vagon-restaurant? Nepricepând ce i se intâmplă a dat vina pe nea Fane, crezându-l nebun. Cine-l va fi trezit vreodată la realitate pe bietul ospătar? Cine şi ce îi va trezi vreodată la realitate pe cei care conduc fotbalul? Nişte amabili şi ei, care mai degrabă ar fi numai buni să scoată mese pe terasele vagoanelor-restaurant.
Dan Dumitrescu