Manifestul artistului meta-post-modern

Cînd le auzi, toate cîntăreţele pregătesc un album. Una n-am auzit să spună că stă de pomană. Nu. De dimi­neaţa pînă seara, artista stă în studio, muncindu-se la un nou album, “care, de această dată, va fi cu totul altfel decît v-am obişnuit pînă acum.

Cînd le auzi, toate cîntăreţele pregătesc un album. Una n-am auzit să spună că stă de pomană. Nu. De dimi­neaţa pînă seara, artista stă în studio, muncindu-se la un nou album, “care, de această dată, va fi cu totul altfel decît v-am obişnuit pînă acum. Este vorba despre un sound mai nou, tineresc, uşor metalic, cu pronunţat caracter suprarealist, dar melancolic şi subtil deopotrivă, nu spun mai multe, ca să nu spulber misterul. Fanii mei mă vor înţelege”. Că soundul e subtil, nu mă îndoiesc, dar şi versurile? Unele melodii sînt atît de subtile, încît nici nu mă mai muncesc să le-nţeleg. Le iau ca atare, ceea ce, de altfel, şi sînt: manifestări artistice născute din profunzimea unui spirit ne... ăăă... neliniştit! Mă impresionează aceste artiste fericite, cu viaţa lor împlinită, care fac frumos la cetăţean din pantofii lor seducători. Mă gîndesc că, iată, se poate! Arta de calitate se mai naşte şi din bucurii, nu doar din ireprimabile suferinţe.

Ajunge cu teroarea frustrării unui spirit care nu-şi găseşte identitatea! Mai uşor cu durerea pe scări! Noua noastră artă se revendică, iată, nu din criza unui spirit dureros şi profund, terorizat de imposibilităţi colosale, ci din fericirea unei vieţi împlinite: “Sînt fericită, am un iubit, ne-am mutat împreună, copiii, cînd or să vină, o să fim foarte fericiţi, dacă ne căsătorim, o s-o facem discret, nu vrem presă şi tam-tam”. Da, putem face artă fiind fericiţi! Noua formă de artă e veselă, e fericită (te iubesc şi mă iubeşti, mamă, ce bine ne e!). Dacă e tristă melodia, nu-i nimic. Întrebat dacă a fost părăsit de gagică, artistul o să spună că în nici un caz, c-a scris aşa, de sanchi, are o iubită şi e fericit şi împlinit. Atîta doar că, săturat de greţoasa lui fericire, artistul şi-a zis să abordeze un alt discurs, ca să nu plictisească. Dar nu, noi să stăm liniştiţi, aceste triste versuri nu sînt decît nişte triste versuri.

“Te consideri un artist împlinit?” “Da, cu siguranţă că da.” “Eşti fericită?” “Mai fericită decît atît n-o să fiu niciodată, da, sînt foarte fericită, am o viaţă armonioasă, totul este minunat, sînt o norocoasă.”    

Kafka era terorizat de imposibilitatea de a scrie, dar deopotrivă marcat de necesitatea viscerală a scrisului. Eu i-aş fi făcut cunoştinţă cu artistele astea care, dacă sînt marcate de ceva, ei bine, putem spune că sînt marcate doar de conştiinţa înaltă a artei lor, realizate, cum altfel, din interiorul unor pereţi scumpi, în care stau atunci cînd nu sînt în spa. I-aş fi spus lui Kafka “dragă, ce te-agiţi aşa? Şi ce este de trebuie neapărat să scrii şi nu poţi? Hai, dragă, fii serios, pe bune, diseară te duc în club să vezi un artist adevărat şi să iei exemplu de la el, fii fericit, viaţa e scurtă, fii mulţumit cu tine însuţi. Ştii, un nivel ridicat de încredere în sine, spun psihologii, îţi va propulsa şi viaţa profesională. Pe bune. Şi ia şi nişte vitamine, că te văd aşa, mai palid. Uite un suc de portocale să te mai învigorezi. Stai liniştit, are zero la sută zahăr!”.