Moartea e o boală incurabilă

M-am săturat de virusul gripei porcine. Aş vrea un alt virus dacă se poate. Şi să aibă o denumire mai omenească. Şi să nu fie cacofonică această denumire.

Gripă porcină. Ce aiurea sună. Aş vrea dacă se poate un virus care să se numească "Festivalul George Enescu" şi să fie mortal, nu aşa, să-ţi curgă nasul. Sau "În acest local se vorbeşte româneşte". Aşa, mi-aş mai dori să mor. Dar de gripă porcină, sincer, nu mi-ar surâde. M-ar râde şi curcile, vă daţi seama (nu că deja n-o fac, dar oricum, mă prefac că nu observ). Şi m-am săturat de anunţurile astea obsedante în care te-nvaţă ce să faci.

Mă-ntreb de ce nu fac aşa şi cu alte boli. Cu SIDA, de exemplu. Oare ce-o mai face SIDA? De SIDA nu mai zice nimeni nimic şi nu te mai învaţă nimeni cum să te fereşti de ea. Oare mai omoară cum omora ea în zilele ei de glorie? Sau, când se priveşte în oglindă, vede un virus ridat şi obosit, cu ficatul mărit şi cu ADN-ul galben? O-nţeleg pe SIDA că se simte nedreptăţită. Nu se mai teme nimeni de ea, n-o mai bagă nimeni în seamă, ba mai rău, ea, vorba aia, ditamai boala incurabilă, să fie ignorată în favoarea unui amărât de virus care te face să-ţi curgă nasul.

SIDA e o doamnă ieşită prea devreme (dar prea devreme!) la pensie! E o actriţă ratată şi frumoasă. Incurabilă în tinereţe, groaznică şi de temut, acum îi place să se amăgească, spunându-şi că mai sunt doi-trei ameţiţi care încă se tem de ea. În orice caz, să piardă atâta avans în favoarea unui amărât de virus cu denumire oribilă e într-adevăr insuportabil.

Mi se pare că viruşii ăştia sunt ca nişte cântăreţe care au şi ele momentul lor de glorie, cu o piesă de sezon. Ca "Macarena" aia sau cum îi zice. Luaţi tonul isteric al prezentatorilor de ştiri şi un reporter frenetic, dornic să stoarcă şi ultima informaţie de la "autorităţile abilitate" şi avem o masă frumos aranjată, în jurul căreia stă o naţie întreagă de ipohondri. Unii mai ipohondri ca alţii. În zilele noastre, foarte multă lume vorbeşte, pe un ton fatalist şi doct, despre boli.

Apariţia câte vreunui virus nou întreţine focul mocnit al morbidităţii din noi înşine şi se joacă subtil cu creierele fricoase. Cu cât mai mult îţi doreşti să supravieţuieşti, cu atât mai mult te laşi speriat de jurnalele care-ţi anunţă naşterea unui primejdios virus. Oare ce s-ar întâmpla dacă nu ţi-ar păsa? Posibil să fii trimis la colţul... sau stâlpul... sau ce-o fi ăla al infamiei, pe motiv că eşti ignorant şi iresponsabil.

Dar e mai posibil să nu te bage nimeni în seamă, pe motiv că oricum sterila ta existenţă poate să treacă liniştită în non-existenţă; că nu eşti tu soarele Universului. Şi pe bună dreptate. Prea ne imaginăm că suntem importanţi. Încheiere apoteotică şi existenţialistă: ăăă... deci asta.