Moartea unui artist: Mircea Ghiţulescu

A murit Mircea Ghiţulescu. Discutam cu o colegă: "Cum să-l numim pe Mircea Ghiţulescu? Scriitor? Profesor de română? Teatrolog? Secretarul Uniunii Scriitorilor? Director de teatru? Creator de festivaluri de teatru? Publicist? Directorul revistei Drama?". Etc. etc. N-am ajuns la nici o concluzie.

Pentru că între "s-a născut la 14 august 1945" şi "a murit la 17 octombrie", Mircea Ghiţulescu a fost câte ceva din toate astea şi le-a făcut pe toate cu dăruire şi pasiune, având o bază culturală solidă, ale cărei temelii au fost puse la Facultatea de Filologie a Universităţii "Babeş Bolyai" din Cluj. Breasla scriitoricească şi cea a criticilor de teatru suferă o mare pierdere prin plecarea unui om extrem de serios şi de dedicat. Spun asta în cunoştinţă de cauză. Printr-o stranie coincidenţă, Mircea Ghiţulescu este semnatarul prefeţei volumului care va apărea miercuri, 20 octombrie, în cadrul colecţiei "Biblioteca pentru toţi". Ultima sa prefaţă... Nu i-a păsat de boala necruţătoare despre care aflase că-l macină, acum câteva luni. A vrut să trăiască normal. La el, "normal" însemna la foc continuu. Întrebările pentru promovarea volumului "Teatru. Camil Petrescu" au rămas în stadiul virtual, deşi şi-a dorit până în ultima clipă să răspundă la ele. El ar mai fi avut răbdare. Timpul n-a mai avut... Citiţi, dacă n-aţi lecturat până acum nici o scriere de-a sa, prefaţa cărţii care apare miercuri. Veţi descoperi condeiul unui erudit, care a sfidat moartea cu obstinaţie...

Şi, cum mai mult decât orice altceva a iubit teatrul, teatrul în toate formele sale, teatrul ca scriitură, teatrul pe scenă, pe creatorii de teatru şi pe dramaturgi deopotrivă, am ales să-i lăsăm lui ultimul cuvânt şi să-i dăm voie să vorbească despre teatru. De altfel, nu-i o întâmplare că ultimele pagini pe care le-a scris sunt despre dramaturgia lui Camil Petrescu...

În "Cartea cu artişti", Mircea Ghiţulescu dădea formă în cuvânt iubirii pentru teatru, încercând să-i dezvăluie magia. Care s-ar putea rezuma aşa: "Poate că tocmai insuficientul face din teatru o artă necontenit creatoare. Silit să comprime lumea (ceea ce, la nevoie, poate fi chiar o definiţie a artei), teatrul a fost obligat să devină ingenios, să creeze spaţiu sau cel puţin să-l redimensioneze, astfel încât într-o mică denivelare în planul scenei să vezi un abis şi, în ridicarea fundalului, orizontul lumii. Teatrul abstractizează şi te înalţă de la fenomen la semn. Un felinar la arlechin echivalează cu o stradă săracă dacă e modest, sau cu Podul Alexandru al III-lea din Paris dacă e ornamentat. Actorii beau din pahare goale, dar apa se transformă în vin, iar un ospăţ de pomină durează câteva secunde. Timpul teatrului e în afara timpului cronometrat. Este un timp al conştiinţei şi nu al ceasornicului. Mai important este că teatrul şi-a creat un limbaj numai al său şi, având un limbaj, are un stil. Tot ce se petrece pe scenă. Fiind exprimat în limbajul specific al teatrului, se molipseşte de stil, se stilizează. Imaginea înregistrată va suferi din cauza abundenţei de posibilităţi, în timp ce teatrul este obligat să rămână ingenios în sărăcie. Nu poţi vedea de două ori acelaşi spectacol, după cum nu te poţi scălda în aceeaşi apă a unui râu...".

Mircea Ghiţulescu a intrat şi el acum "în afara timpului cronometrat"...
Este încă depus la sediul Uniunii Scriitorilor. Miercuri, 20 octombrie, va fi înmormântat la Cimitirul Bellu.