Academicianul Dan Berindei: “Avem nevoie de un preşedinte care să fie arbitru, nu unul care să cârmuiască arbitrar”

Academicianul Dan Berindei a văzut istoria curgându-i prin faţa ochilor – la propriu, pentru că are aproape 90 de ani –, dar şi prin natura profesiei sale de istoric. Spune însă că protestele din Piaţa Universităţii din ultimele trei săptămâni reprezintă “un fenoment unic” şi cu atât mai mult demn de luat în seamă de actualii guvernanţi.

Despre “România participativă”

• Jurnalul Naţional: Domnule academician Dan Berindei, în lunga dumneavoastră existenţă, în lunga dumneavoastră carieră de istoric, v-aţi mai întâlnit cu perioade frământate, dificile. Şi tocmai de aceea aş dori să vă întreb cum aţi perceput, ca om şi ca istoric, ceea ce se întâmplă de trei săptămâni în România? Şi mă refer la protestele de stradă.

• Acad. Dan Berindei: Le-am perceput ca pe un fenomen unic în viaţa mea, destul de lungă, cum spuneţi. Sigur, este reacţia faţă de o situaţie nu doar neplăcută, dar chiar insuportabilă, atât pe plan intern cât şi pe plan mondial. Sunt nişte schimbări extraordinare, inclusiv natura ne face feste – vedeţi această iarnă bruscă prin care am trecut în ultimele zile. Sigur, a fost şi o reacţie care eu credeam că nu mai poate avea loc. În ultimii ani, societatea românească părea pasivă, aş spune chiar nesimţitoare. Or, aceste zile friguroase şi furtunoase au dezvăluit că lucrurile nu stau aşa cum mi le închipuiam. Ceea ce se întâmplă prin aceste manifestaţii reprezintă un vârf de aisberg. În spate, sunt zeci de mii, sute de mii de oameni care stau în casa, la Tv, şi n-au poate curajul ori au comoditatea de a nu ieşi.

• Pe lângă protestele din piaţă, avem şi o revoluţie de apartament, se spune, în care fiecare ripostează în propria-i casă...

• Exact. Ei bine, aceste manifestaţii au demonstrat că există o parte însemnată a societăţii noastre, care, în ciuda unor condiţii foarte neplăcute din punctul de vedere al vremii, iese şi stă ore întregi, protestând. Deci societatea noastra e vie, ceea ce reprezintă o parte pozitiva. Încă o concluzie: e o societate participativă.

• În ciuda faptului că, iată, abia acum câteva luni a fost acea mişcare “occupy”, au fost mari demonstraţii în toată lumea şi România n-a (prea) participat.

• Da. Şi mai mult decât atât: nici manifestaţiile sindicale de acum un an nu au fost un succes. De data asta, mai ales în condiţiile iernii grele, e surprinzător ceea ce se întâmplă. Interesant este acest aspect participativ. Aveam impresia că oamenii îşi văd de ale lor şi nu le pasă. Dar nu e aşa. Oamenii participă la mersul naţiunii şi nu sunt corpuri inerte. Dovadă e şi multitudinea de lozinci – aş zice că sunt de o varietate infinită. Putem să nu fim de acord cu multe dintre ele, ori să ni se pară bune dar, în orice caz, există această varietate de preocupări şi faptul că aceşti oameni sunt la curent, au opinii, sunt vii. Acest lucru e încurajator. E trist că s-a ajuns aici, pe de o parte din motivele planetare, care sunt foarte complicate, şi la care se adaugă motive climatice, şi ele surprinzătoare, dar pe de altă parte şi datorită unei cârmuiri defectuoase. Efectele se văd.

• E bine că lumea s-a trezit, că poate să comunice şi să participe dincolo de facebook. Dar dincolo de proteste, ce putem să mai facem pentru a-i convinge pe cârmuitori să îndrepte lumea în care trăim?

• Un rol important îl joacă această persistenţă a fenomenului. Nu a durat două sau trei zile, durează de trei săptămâni. E un argument. Pe urmă, această mişcare poate fi ca un bulgăre de zăpadă. Iar dintr-un bulgăre poate ieşi o avalanşă. Se impune, neapărat, să se împlinească cel puţin o parte dintre dezideratele exprimate.

• Care motive, dintre cele care au scos lumea în stradă, sunt mai puternice: cele economice, sociale, politice?

• Cred că toate la un loc. De altfel, revin la inscripţiile care arată o varietate de idei, de teme, de probleme... Am rămas impresionat de inteligenţa poporului român. N-am mai pomenit în altă parte această explozie multiformă. Sunt sute de inscripţii şi asta pentru că a fost ceva spontan, nu dirijat de o forţă politică - atunci, s-ar fi limitat doar la anumite lozinci. E drept că unele dintre ele s-au detaşat...

• V-a reţinut ceva atenţia?

• Lozincile privind alegerile anticipate, demisia ş.a.m.d. Acestea sunt de analizat. Dar pe lângă ele există această multitudine de cerinţe care arată acea mobilitate a spiritului românesc, cu binele şi cu răul său –  pentru că, pe de altă parte, nici această divizare a opinilor nu duce prea departe.

Despre înţelepciunea conducătorilor

• Spuneaţi că e prima dată, în lunga dumneavoastră existenţă, când v-aţi întâlnit cu aşa ceva. Totuşi, au mai existat momente dificile, frământări intense în istoria României şi sunt convinsă că le cunoaşteţi foarte bine. Cum s-au rezolvat ele? Şi apelez acum la istoric...

• De obicei frământări de genul acesta sunt iscate de un lucru şi reacţia la lucrul respectiv. De data asta e o reacţie multiplă, pentru că nemulţumirea e mult mai largă şi se manifestă în multe forme. Tocmai asta e noutatea: fiecare categorie socială, dar şi fiecare individ, are propriile probleme iscate în această conjunctură generală defavorabilă şi exprimă aceste probleme particulare. În trecut se mergea pe o problemă unică, un scop unic şi toţi convergeau spre acel scop. De obicei când apăreau divergenţe, apăreau după...

• Şi cum se rezolvau? Dincolo de unele răscoale, greve, care au fost înăbuşite în sânge, au existat şi nişte rezolvări istorice ale unor probleme de genul acesta...

• Da. Ştim că pe vremea monarhiei exista un echilibru, dacă vreţi, construit foarte ingenios chiar de către negociatorii Constituţiei din 1866 – care, sigur, a fost o replică a Constituţiei belgiene... dar, în bună măsură şi nu în totalitate, pentru că a fost adaptată unor realităţi care mergeau aici. Şi a funcţionat extraordinar... E drept că şi datorită înţelepciunii domnitorului Carol, care a instituit acel joc, acea rotativă gurvernamentală, unde el juca rolul de arbitru perfect, al monarhului care nu ţinea nici cu unii, nici cu alţii. Dar el judeca, el cântărea, şi în momentul în care considera că unul dintre factori s-a epuizat, dădea puterea celuilalt factor. Şi nu erau decât doi factori politici. Jocul era foarte simplu. Sigur că apăreau uneori în societate nemulţumiri foarte puternice, dar monarhul era în fond cel care cântărea, dacă nemulţumirea este atât de puternică încât se impune imediat schimbarea sau dacă se poate merge încă o vreme aşa, ca până la urmă tot să se schimbe – dar... mai amâna.

• Aţi vorbit despre monarhii României... Iată: un sondaj recent arată că în momentul de faţă încrederea populaţiei în Regele Mihai a crescut undeva cu aproximativ 200%, ceea ce îl aşază pe Majestatea Sa, în momentul de faţă, în topul personalităţilor cu cea mai mare credibilitate la mase. Dacă nu mă înşel este prima dată când se întâmplă asta de când României i s-a impus să renunţe la monarhie. Nici măcar valul de simpatie care a existat anul trecut, legat de de prezenţa regelui în parlament, de şirul de evenimente ocazionate de aniversarea lui, n-a fost atât de important încât să existe un salt de credibilitate aşa de mare. Evenimentele din ultimele săptămâni însă l-au propulsat pe Regele Mihai deasupra oricărui alt politician român. Cum explicaţi asta?

• Principalul motiv nu este trecerea la simpatii monarhiste, brusc, a unei mase de oamenii. Principalul motiv este tocmai rolul acesta pe care l-a avut în trecut monarhul (cel mai elocvent exemplu fiind Regele Carol I): rolul de arbitru. Aici cred că a fost păcatul principal al preşedintelui nostru, de a fi părăsit sau de a nu fi ajuns niciodată să joace acest rol de arbitru şi de a fi rămas dependend de sau chiar în fruntea unei singure formaţiuni politice. Şi prin asta echilibrul s-a stricat. Şi în continuare rămâne stricat...

•  Nu a fost, aşa cum ar fi trebuit să fie, preşedintele tuturor românilor, ci preşedintele românilor din PDL...?

• Cam aşa... cam aşa... În orice caz, păcatul lui e că din punct de vedere politic nu a recurs la consultarea cu celelalte partide. Sigur că este complicat să faci asta când ai de echilibrat o varietate de forţe, cu adversari care caută ei să ocupe poziţia respectivă ş.a.m.d. Dar tocmai asta este arta, ăsta este rolul unui preşedinte, să găsească acele căi prin care aceste consultări să aibă loc şi ca toate hotărârile care se iau să fie de consens. Compromisul e inevitabil, dar trebuie urmărit în ce context are loc, iar scopul principal al unui preşedinte de ţară este să realizeze acest echilibru în societate. Dar în contextul acesta al unor forţe care se înfruntă, el are numai rolul de a cârmui. Iar pentru a cârmui, trebui să fie foarte limpede pentru toată lumea, mai ales pentru cei care nu sunt de partea sa de la început, că el este un arbitru, că este capabil să fie un arbitru imparţial – ca la un meci, dacă vreţi. Vrem un preşedinte care să fie arbitru, nu unul care să cârmuiască arbitrar… E o mare diferenţă!

• Chiar dacă arbitru şi arbitrar fac parte din aceeaşi familie de cuvinte...

• Da. Şi, aparent, lucrurile nu au importanţă. În România, ani de zile nu au avut importanţă. Dar în momentul în care se întâmplă o situaţie din aceasta de criză, uneori un bulgăre, nu mai mult, e de ajuns să declanşeze o avalanşă. Cum a început, acum, toată criza, prin schimbarea unui medic...

• Pentru că vorbeam despre credibilitate şi despre acea doză de simpatie pe care poporul o arată unui personaj sau altuia, dr Raed Arafat este unul dintre cei pe care românii l-au creditat într-un astfel de top. În ciuda faptul că, iată, nu este român, ca origini... Comparându-l cu cineva din trecut, pentru forţa şi dăruirea cu care urmează un proiect de anvergură naţională, l-aş pune alături de dr Nicolae Minovici, cel care a creat Societatea de Salvare din România...

• Eu l-aş compara cu dr Carol Davila care se află, în fond, la baza sistemului sanitar modern în România. Este unul dintre acei străini care s-au dedicat stării de bine a românilor şi trebuie să-i mulţumim pentru aceasta, pentru că a fost un reformator benefic nouă.

• Da, dar pe Carol Davila nu l-a schimbat nimeni din funcţie, nu l-au şicanat public, l-au lăsat să-şi ducă opera la capăt...

• Da, l-au lăsat. Şi doctorul Davila chiar era un capricios, un nervos, nu suporta multe lucruri. Dar pe vremea aceea exista mai multă grijă în relaţiile dintre oameni, în general, şi mai ales în relaţiile dintre oamenii cu răspundere. Era chiar o problemă de educaţie, de formare iniţială. Dacă vreţi, aşa, era ca într-un film englezesc. Exista o politeţe înnăscută, la care nu aveai dreptul să renunţi. Aşa era pe atunci.

Despre Ţara lui Caragiale

• Astăzi, 30 ianuarie, când stăm de vorbă, sunt exact 160 de ani de la naşterea lui Caragiale. Peste încă vreo câteva săptămâni vor fi 100 de ani de la moartea lui. E foarte interesant că aceste proteste de stradă au început sub ochii lui Caragiale, în Piaţa Universitţii, în faţa Teatrului Naţional, au continuat sub ochii lui. Astăzi, în acelaşi loc, lumea se adună să-l omagieze pe dramaturg, dar în acelaşi timp să-şi strige în stradă lozincile acelea pe care cred că şi Caragiale le-ar fi remarcat şi le-ar fi pus în vreuna dintre piesele lui...

• Ce păcat că nu-l mai avem pe Caragiale ca să evoce acea parte amuzantă, pentru că există şi aşa ceva, a protestului. Unele dintre pancarte, de exemplu, sunt scrise cu mult umor, cu mult haz. Iar acest lucru reflectă inteligenţa românească, pe care eu, repet, o admir foarte mult, în aceste zile...

• De ce nu putem să ieşim din statutul de... Ţara lui Caragiale? De ce nu putem să fim... nu ştiu, mi-e foarte greu să numesc acum un alt dramaturg important care să ne definească, dar am putea să ne îndreptăm spre altceva. Nu spre Ţara lui Eugen Ionesco, pentru că atunci ar fi chiar tragic, foarte trist...

• Suntem Ţara lui Caragiale. Asta este realitatea. Inteligenţa amintită, amestecată cu o doză de neseriozitate – asta ne defineşte. Nu suntem întotdeauna fermi în purtarea noastră. Avem şi defecte. Iar Caragiale, în existenţa noastră, ca popor, e menit ca să ni le reamintească, să ne tragă de mânecă şi să ne spună că trebuie să ne folosim această minte, această inteligenţă, altfel, mai productiv pentru noi. Pe mine mă uimeşte faptul că, de două sute de ani, avem acest val de reforme, care nu se mai încheie – am scris chiar un articol nu demult, despre problema aceasta a obsesiei reformelor, la români.

• Ne tot reformăm, până o să ne pierdem forma, într-o zi...

• Aşa e. Am început această operaţie de reformare de aproape două sute de ani, din perioada Regulamentului organic. Tot modernizm, tot facem reforme şi ne tot spunem de fiecare dată: “acum începem”. Şi astăzi, dacă aţi remarcat, se vorbeşte despre cum trebuie să ne reformăm, trebuie să ne modernizăm ca şi cum ne tot coborâm din nişte copaci subtropicali la fiecare cinci minute. Mai rău e că ne tot contestăm bagajul nostru spiritual. Nu ţinem seama de ce-au construit înaintaşii noştri, de ce-au construit chiar unii dintre noi, pentru că nu aşteptăm să moară cineva ca să-i contestăm şi să-i reformăm opera. Ne uităm în grădina altora şi căutăm să imităm ce vedem cât de servil se poate. Cu cât mai servil, cu atât mai bine. Şi nu ne uităm nici măcar în grădina unora dintre cei mai apropiaţi vecini ai noştri. Eu m-aş uita, de exemplu, în grădina polonezilor, cum s-au comportat ei în aceste împrejurări atât de complicate şi pentru ei, ca şi pentru noi.

Despre patrie şi patriotism

• Care model european – din oricare timp, nu doar din acesta – ar fi fezabil pentru România de azi?

• Veţi spune că îl copii pe preşedintele Iliescu, dar pentru mine modelele nordice sunt fezabile.

• Modelul suedez...

• Da. Am fost anul trecut cam pe vremea asta în Suedia şi vă mărturisesc că a fost o surpriză enormă pentru mine. Mai fusesem o dată, dar la o conferinţă, pentru scurt timp. Dar acum i-am văzut mai îndeaproape şi m-a izbit ordinea şi echilibrul acelei societăţi, al acelei alcătuiri social-politice şi economice pe care ei au atins-o. E o ţară funcţională.

• Dacă am păşi dincolo de Europa, modelul japonez, de exemplu, cum vi se pare...?

• Pentru modelul japonez trebuie să fii japonez. Spuneţi-mi, ce-ar fi făcut românii – dar nu doar românii, până şi germanii – după un dezastru cum a fost acela pe care l-au avut japonezii anul trecut?  Nefericiţii... Şi au ieşit pe nesimţite din necaz, nici nu s-au plâns pe măsura dezastrului prin care au trecut. Cu siguranţă modelul japonez nu ni se potriveşte... Dar fiecare este cum este, cu lucrurile pozitive şi cu cele negative, care îl definesc. Nu putem fi perfecţi şi nu putem excela în toate, dar ceea ce putem face este să nu risipim ceea ce avem, ci să utilizăm la maxim. Şi ce avem? Mintea noastră. S-o folosim. Şi să folosim ceea ce s-a clădit cu atâtea sacrificii în atâtea generaţii. Dar politicienii de azi nu mai văd nimic. Pentru ei totul începe de la ei.

• Dar ăsta este blestemul românesc...

• Nu ştiu dacă e blestemul românesc, istoric vorbind. Dar este blestemul zilelor noastre. Nu toţi şefii acestui stat au avut această concepţie. Dar astăzi ea există şi o vedem la toţi oamenii politici. Istoria nu-i mai interesează - mai ales că în şcoală istoria a ajuns o dexteritate, nu o materie de studiu, sunt anumite profiluri, anumite clase, la liceu, unde nici nu se mai predă. Şi ne minunăm că nu doar copiii, dar oamenii mari nu ştiu bine însemnătatea zilei de 24 ianuarie... Din douăzeci de oameni, poate doi au să-ţi răspundă corect, restul habar nu au şi, tragic, nici nu-i interesează.

• Trist e că nu ştiu bine nici semnificaţia zilei de 25 decembrie... s-a văzut, chiar la ţară, cum confundă Naşterea Domnului cu Învierea...  

• Şi acesta este un alt aspect, o altă curiozitate, pentru mine, când ştiu că acest popor s-a născut creştin...

• Dar vedeţi că în multe alte aspecte ne degradăm. Vorbiţi despre minţile luminate ale acestui popor, despre inteligenţa lui, despre cei care continuă să inoveze în ştiinţă, să creeze în artă, despre minţile celor care, iată, compun aceste lozinci – mai multe, mai interesante, mai ascuţite decât în oricare alt protest de pe planetă - dar vorbim şi despre o degradare a educaţiei, care face ca mulţi români să nu mai aibă capacitatea de a înţelege şi de a corecta prezentul din perspectiva a ceea ce istoria ne-a învăţat.

• Da. Aţi spun un cuvânt şi acolo e cheia: educaţie. Nu se mai face educaţie. S-a pierdut pe drum înţelesul acestui cuvânt. Mai vorbim astăzi de educaţia celor şapte ani de acasă? Mă îndoiesc. Acei copii cu cheia de gât au trecut dintr-un sistem în celălalt. Ba, chiar, mai rău. Ei sunt azi părinţii unor copii care nu rămân “cu cheia de gât” doar câteva ore pe zi. Ci zile, săptămâni, luni în şir, cât părinţii lor sunt plecaţi la muncă, în altă ţară. Mitul celor şapte ani de acasă s-a topit. Iar şcoala? Ce face şcoala din punctul de vedere al educaţiei cetăţeneşti, naţionale, patriotice? Cum formează şcoala identitatea naţională a acestor copii? Mândria de a fi român? Şcoala, societatea transmit acum tânărului sentimentul de “contra-mândrie”, dacă pot să spun aşa. Imaginea eroilor noştri – Ştefan cel Mare, Cuza ş.a. - este întinată.

• Povestea cineva că într-o zi copiii i-au spus: “Ne-am săturat de România, în ţara asta nu se mai poate, nimic nu merge, nimic nu funcţionează, dispreţuim această ţară cu neputinţele ei, noi plecăm de aici!”. După câţiva ani au trimis un mesaj acasă: “Trimiteţi-ne steagul tricolor cusut de bunica, să-l aşezăm la geam, pentru că aici toţi sunt mândri de ţara lor, dar ei nici nu au o ţară aşa de frumoasă ca a noastră, nu se compară cu ţara noastră, vrem să le arătăm cât de vrednici de cinstire suntem noi, românii!”. De ce trebuie să ne dăm seama “afară” cine suntem, cât de importanţi suntem, ca neam, ca ţară?

• Pentru că aceşti copii, din nefericire, nu au fost educaţi să-şi iubească ţara. Şi de obicei sunt de vină şi părinţii care transferă asupra lor o imagine negativă. Patriotismul se învaţă. Şi aş vrea să mai adaug ceva: înainte vreme exista un corectiv: serviciul militar, care era un instrument de educaţie foarte bun, dincolo de exerciţiul militar, necesar pentru a face faţă, eventual, unei situaţii de apărare a ţării. Ei bine, nu mai există serviciul militar şi nimic nu i-a luat locul. În mod normal, ar fi trebuit să fie măcar câteva luni de instrucţie, era o formulă prin care cetăţeanul era educat şi, puţin, obligat să se simtă legat de patria-mamă. Educaţia naţională, educaţia cetăţenească - acum sunt în neant.

• Vedeţi dumneavoastră, acum foarte rar mai spunem “patria mea”. Spunem “ţara mea”, spunem “România” şi câteodată, foarte rar, spunem “acasă”...

• Nu mai spunem. Ba chiar, dimpotrivă, observ că “patria” apare ca un termen desuet, demodat şi uneori, aş zice, între ghilimele... “reacţionar”. Eu sper că într-o zi se va trezi sentimentul patriotic. Între altele, acţiuni precum cele care se întâmplă în zilele noastre contribuie şi la această trezire naţională, trezire a patriotismului, la români. Da, da. Manifestanţii vorbesc de “român”, “România”... e deja ceva. Din punctul acesta de vedere este un pas înainte.

Despre “numitorul comun de ţeluri”

• Pentru că am revenit cu dialogul nostru la ceea ce se întâmplă în stradă, de aproape trei săptămâni, aş vrea să vă întreb doar cum vedeţi dumneavoastră viitorul apropiat, dar şi viitorul îndepărtat, ca proiecţii ale frământărilor, ale protestelor, ale mişcărilor sociale şi politice care au început acum?

• Trăim o vreme a schimbării. Să dea Domnul să fie o schimbare accentuată, pentru că la un moment dat se va ajunge totuşi la alegeri, când se va face departajarea. Ceea ce e trist în clipa de faţă este inexistenţa, destul de clar, a alternativei. Acesta este un lucru pe care societatea urmează, trebuie să-l corecteze. Lipsa unei alternative politice se observă şi din această spontaneitate a manifestaţiei. Fiind o mişcare spontană, neplanificată, nedirijată politic, observăm că ţelurile ei sunt încă neclare. De fapt, fiecare are un ţel clar, dar, încă, numitorul comun de ţeluri nu a fost stabilit... Aici ar putea interveni înţelepciunea clasei politice, aici şi-ar putea trece examenul... Ar trebui ca ei, politicienii, să se înţeleagă şi să vină cu un program coerent, care să fie agreat de masa protestatarilor. Ar trebui să fie un program în care să se regăsească toate lozincile acelea şi abia atunci, poate, vom vedea acea luminiţă de la capătul tunelului, care ni se tot promite, încă de pe vremea primului-ministru Ciorbea.

• E un moment greu, un moment grav, pentru că acum mulţi de acolo din piaţă, mulţi dintre cei care protestează, încă, doar în propriile lor apartamente, nu mai cred în clasa politică... Ar repudia-o, dacă ar putea.

• Eu nu sunt convins că nu e vorba şi de o contra-propagandă. Pentru că în piaţă e destul să fie 5-6 oameni care îmbrăţişează o lozincă şi mulţi li se vor alătura. Nemulţumirea, neîncrederea în clasa politică există. Însă lucrurile trebuie bine clarificate, pentru că nu poţi înlocui ceva cu nimic. Iar soluţia, ca în orice domeniu al existenţei umane, trebuie să fie o soluţie de compromis, în sensul de consens. Fiecare trebuie să cedeze ceva, pentru ca să se obţină, pentru toţi, o construcţie nouă, convenabilă fiecăruia, cât mai aproape de ţelul urmărit.

• Monarhia poate fi o soluţie, acum? Mai poate fi o soluţie în România de azi?

• Din păcate, regele nostru, cel care ar fi putut fi arbitrul de care vă spuneam, are o vârstă mult prea înaintată. Iar mai departe, lucrurile se complică.

• S-a vehiculat, o vreme, ideea aceea a revenirii monarhiei, cu Prinţul Charles pe tron...

• Da, dar acestea sunt viziuni romantice. Prinţul Charles, într-adevăr, se pare că este îndrăgostit de Transilvania. Dar eu l-aş vrea mai mult îndrăgostit de România. Dar de aici şi până la a-l vedea pe tronul României... e prea multă utopie!

• Dacă aţi avea 20 de ani, unde v-aţi afla acum?

• În orice caz, în România.

• Aţi fi în stradă, alături de cei care protestează?

• Probabil că aş fi în stradă. Dacă aş avea 20 de ani, probabil că aş face politică - ceea ce în viaţa mea de până acum m-am ferit să fac - şi în momentul acela m-aş strădui să găsesc căile prin care să dezamorsez situaţia, să găsesc căile înţelegerii, ale consensului general. Ceea ce e foarte greu la români... Generalul De Gaulle spunea că francezii sunt aşa de greu de guvernat şi avea dreptate, aşa suntem noi, latinii. Dar există nişte chei, chiar şi pentru români, care sunt cei mai latini dintre latini... E nevoie doar de nişte oameni politici pricepuţi şi devotaţi ţării.