Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De la zece mii de kilometri, tragedia pe care o trăiesc acum japonezii ni se pare apocaliptică. Românii o comentează în înveliş emoţional apocaliptic. În contrast, o româncă… din Japonia, contaminată probabil de educaţia japonezilor şi de comportamentul lor în împrejurări extreme, relata pentru media de la noi, cu calm şi cu o gravitate sobră, ce vedea ea şi ce trăia acolo. Cutremurul e devastator, spunea, dar aici nu-i panică. Organizarea este exemplară. Avem cu toţii încredere în autorităţi. Nimeni nu dramatizează nimic. Aşa că vă rog şi pe dumneavoastră să nu mai dramatizaţi.
Paralela dintre lumi atât de diferite mă împinge să-l parafrazez pe un biograf al lui Aristotel, care scria: "Ce-am înţeles este foarte interesant. Ce n-am înţeles ar putea fi şi mai interesant". În 1994, după o călătorie de câteva săptămâni în Japonia, gândeam într-adevăr că tot ce-am putut să înţeleg, din ce văzusem şi simţisem într-un timp relativ scurt, constituia un fond documentar extrem de interesant. Dar probabil că adevăruri şi mai interesante erau ascunse dincolo de semnele de întrebare, îngroşate în carnetele mele de însemnări fără să reuşesc să le înţeleg. Bunăoară, nu reuşisem să înţeleg, atunci, de ce criza japoneză, ce dura de patru ani şi care se adâncea, nu alarma Japonia. Şi nici de ce, un an mai târziu, violentul cutremur de la Kobe nu i-a schimbat reacţia faţă de criză. Nedumerirea mea a fost şi mai mare. Nu înţelegeam cum, nici măcar atunci când nu doar infrastructura, ci şi conştiinţele le fuseseră zguduite, japonezii nu ieşeau la bătaie cu criza care se agrava. Ce aşteptau? Am început să înţeleg după ani buni, timp în care am citit nenumărate analize despre criza japoneză şi abia apoi, dintr-o perspectivă nouă, mi-am recitit însemnările de la întâlnirile pe care le avusesem în Japonia cu scriitori, cu analişti financiari, cu profesori, cu experţi guvernamentali, cu oameni de afaceri sau cu oameni de rând.
Detaliez. Japonezii au cultul discreţiei. Ei nu vorbesc despre succesele lor; mai degrabă sunt gata să scoată în evidenţă ce n-au reuşit să facă. Aşa că prin anii ’60, când ziarul Asahi Shimbun, o forţă a presei mondiale, cu un tiraj de 12 milioane de exemplare, în mai multe ediţii zilnice, a organizat o sărbătoare aniversară, a concentrat-o într-un singur eveniment major: o dezbatere de câteva zile. La care au participat numai patru personalităţi: patru mari economişti ai lumii din acea vreme, invitaţi să analizeze ce credeau ei că nu merge bine în economia japoneză. Totul a fost înregistrat, şi ziarul a aruncat apoi în faţa opiniei publice japoneze, pe pagini întregi, această oglindă. Cu îndemnul limpede: priviţi şi vedeţi unde greşim şi ce greşim.
Atunci a şi început de altfel ascensiunea Japoniei. După 30 de ani, la finele anului 1994, mai multe agenţii internaţionale de presă anunţau urcarea Japoniei pe locul 1 în topul mondial al puterii de cumpărare. Întâmplarea a făcut să fiu, tocmai atunci, într-o vizită de documentare la Asahi Shimbun. În ciuda noii clasificări anunţate de presa lumii, ziarul japonez, ce pregătea almanahul Japonia – 1995, comunica tot vechea clasificare: Elveţia, locul 1, pe locul 2 — Luxemburg, în timp ce Japonia era trecută abia pe locul 3 — înaintea Germaniei şi a Statelor Unite ale Americii. Japonezii nu s-au grăbit să se fălească. Redacţia ziarului a dat explicaţii: "Mai întâi să confirmăm!".
...Apoi, a urmat cutremurul. Unda de şoc a lovit o zonă restrânsă, Kobe, dar s-a răsfrânt în toată ţara. Dezlănţuirea naturii a accentuat realitatea că Japonia, cu mari aglomerări umane producătoare de bogăţie, era în criză încă din 1990. Cercul răului s-a lărgit apoi, an după an, cuprinzând pieţele financiare; cuprinzând investiţiile interne, grav ameninţate, în condiţiile în care multe capitaluri au început să fugă din ţară, speriate de yenul "tare" mai mult decât de yenul "slab"; cuprinzând în sfârşit forţa de muncă ameninţată de şomaj. Semnalul agravării crizei a fost căderea în lanţ a unor mari bănci. Ei bine, ce credeţi că gândeau japonezii, în acele condiţii, despre viitorul ţării? Gândeau în stil japonez. Ei spuneau că este uşor să urci când toate forţele — cele din natură, cele din oameni şi cele de pe pieţele financiare — îţi sunt favorabile. Dacă vrei să arăţi ceva lumii, atunci arată cum se poate urca atunci când totul în jur îţi este ostil. Şi au văzut, încă de atunci, soluţia ieşirii din criză în schimbarea ţării. Mulţi se întreabă şi acum, pe întreaga planetă, de ce criza japoneză durează de două decenii. Răspunsul cred că e legat de soluţia japoneză de ieşire din criză: schimbarea ţării. Şi o ţară ca Japonia nu poate fi schimbată cât ai bate din palme.
Cred că nu greşesc afirmând că elita japoneză îşi dorise criza. La Tokio, mulţi intelectuali, dintre cei pe care am avut ocazia să-i întâlnesc atunci, în 1994, gândeau că împrejurările prin care trecea ţara, încercată deja de patru ani de criză, se asemănau cu un popas după un urcuş în forţă pe un munte înalt. Se opriseră, aşadar, să-şi tragă sufletul. În viteza cu care urcaseră 30 de ani, poate într-o oarecare măsură îmbătaţi şi de succes, nu observaseră şi prea multă energie negativă acumulată. Criza devenise şansa ieşirii de sub presiune.
