Dor de o iluzie

Într-o după-amiază, când o să mai treacă gerul, când calendarele se vor lim­pezi, când ni se vor mai usca la­crimile, când oamenii nu vor mai sta la pândă, ca să ne caute defecte sau ca să ne atribuie greşeli, când dis­tan­ţele nu vor mai fi o problemă de ne­de­păşit, când se va lămuri cine suntem şi ce mai avem de făcut în viitor, când va veni momentul potri­vit pentru asumarea responsabilităţilor, când n-o să mă mai tem să cred în im­posibil, când o să înţeleg că singu­ră­­tatea nu e ireparabilă, când cenuşa tre­­cutului se va mai risipi şi când um­brele prezentului îşi vor găsi alinarea în ziua de mâine, aş vrea să plec un­deva, să ies din casă cu paşi calmi, pe furiş, să merg spre ieşirea din oraş cu ochii aţintiţi spre un necunoscut care să-mi permită să mă regăsesc, care să-mi ofere dreptul de a suferi, de a căuta, de a iubi, măcar pentru o oră, măcar pentru o zi, măcar pentru o viaţă.

Nu e prima dată când mi-e dor de o iluzie. E ciudat, dar există mo­men­te în care observ că mi-e dor de ceva ce n-am trăit încă, că mi-e dor să fac lucruri pe care nu am avut curajul niciodată să le duc la bun sfârşit. Mi-ar face bine să mă rătăcesc prin co­munele modeste din sud, să re­gă­sesc în privirile resemnate ale bă­trâ­ni­lor care stau de taină la colţul uliţei puţin din toate sentimentele pe care le-am conştientizat şi eu, de-a lungul vremii, să apună soarele calm, în­ţelept, să se amestece nuanţele ce­ru­lui cu zgomotul de poartă zăvorâtă, să nu mă ştie nimeni, să mă pierd de po­vestea propriei vieţi, pentru a afla ade­vărul despre lume, să miroasă a gutui şi a pâine de ţară coaptă-n ţest, să se confunde halucinant, la miez de noapte, liniştea cu întunericul, să nu meargă telefoanele, să se facă di­mi­neaţă şi să văd cum scot oamenii apă din fântâni, să fie duminică şi ră­coare, să bată clopotele bisericii din preajmă, să meargă ţăranii la târg, să vină ora prânzului, să uit de toate, în monotonia organizată de pe-aproape de Dunăre, să trimit veşti acasă, ca din altă ge­ne­raţie, să învăţ să re­cu­nosc sin-gu­rătatea din privirile celor care îmi dau bună ziua, să latre câini în gospodăriile din zonă, să-mi dea ci­neva dulceaţă şi compot, într-o curte cu vedere la stradă, să mă prindă ploaia fără umbrelă şi fără căciulă, să ajung într-o gară mică, să treacă trenul rar, încetinind elegant, şi să mă întristez că nu opreşte, că locomotiva se îndepărtează, că nu aştept pe nimeni, că nimeni nu mă aşteaptă.

Mă copleşeşte agitaţia de fiecare zi, cu care, e adevărat, am fost obişnuită de mică, dar pe care, acum, trebuie să o trăiesc la altă intensitate, având în minte şi în inimă cu totul alte gânduri şi alte repere. Nici nu ştiu dacă e bine spus agitaţie, pentru că sentimentul de care mă simt străină şi cu care trebuie să învăţ din nou să trăiesc e mai mult de interior, nu e un simplu zgomot sau un banal eveniment solicitant. E ceva pe dinăuntru, care mă nelinişteşte, care mă conectează prea insistent la ce se întâmplă din jur. Când o să am curaj, răbdare şi putere, o să încep să transcriu în limbajul realităţii toate aceste planuri, pe care le port cu mine din perioade diferite ale formării mele şi în care încerc să cred, chiar şi în aceste zile, în care pare imposibil să fac diferenţa între cele mai clare extreme ale destinului.

Până atunci, mă consolează vocea celor mai dragi, mă linişteşte că pot să le spun bună dimineaţa celor de care-mi pasă şi, cu privirea încă înceţoşată de instabilitatea acestui decembrie, mă bucur de lumina pe care mi-o oferă amintirile şi de evenimentele pozitive care îmi dau puţină speranţă, în negura insuportabilă a oraşului. Va apărea miercurea aceasta, împreună cu Jurnalul Naţional, volumul tatălui meu "Repetabila povară", pe care îl primesc cu emoţie şi de care mă bucur ca de o renaştere. Sunt unele lucruri în viaţă care te iau prin surprindere şi care îţi dau putere să mergi mai departe, indiferent de cât de puternică e suferinţa care te macină.

Aceste versuri, care, iată, ne vor fi restituite curând din paloarea neglijentă a timpului, mă fac să cred că, deocamdată, nu e totul pierdut, atât timp cât cunoşti măcar un om pe lume care ştie ce-i valoarea şi care-şi face timp, în nebunia aceasta din care, parcă, nu se mai poate ieşi, să ne înveţe pe noi, cei mai mici şi mai naivi, de ce merită să avem idealuri, de ce nu e târziu să iubim, de ce e bine, uneori, să ne resemnăm şi de ce suntem obligaţi să luptăm pentru supravieţuire până-n ultima clipă.