Încremeniţi pe fundul prăpastiei

Manifestaţia de ieri din Piaţa Con­sti­tuţiei, pe fondul votului privind mo­ţiunea de cenzură împotriva Codului Muncii şi a Guvernului Boc, a fost încă un argument important pentru eşecul grav al sindicalismului ro­mâ­nesc. Indiferent de motive şi răspunsuri, liderii marilor centrale sindicale au devenit, de ieri mai abitir, nişte per­soane profund compromise. Singura excepţie notabilă este cea a co­lo­nelului Mircea Dogaru, şeful Sindi­ca­tului Cadrelor Militare Disponibili­zate. La toate protestele importante, oa­menii acestui sindicat au fost punctuali, fermi şi neatinşi de compromisul cu puterea. S-o spunem clar şi fără ocolişuri, mitingul de ieri a fost unul dintre cele mai mari eşecuri ale unei societăţi călărite şi biciuite. Ma­jo­ritatea opiniilor sunt defavorabile gu­vernării şi regimului Băsescu-Boc. Me­sajele oamenilor loviţi în mod re­pe­tat de valurile crizei sunt drama­tice, pline de supărare justificată. Ele ne sunt transmise zilnic nouă, jurnaliştilor. Şi sociologilor, atunci când aceştia fac sondaje. Direcţia greşită a re­gimului actual este indicată de peste 80% dintre cei chestionaţi. Câ­teva milioane bune de cetăţeni ro­mâ­ni răspund constant în acest mod. Drama este că, între vorbe şi fapte, pră­pastia e uriaşă. Obişnuit să înjure prin birou sau acasă o putere care-l scârbeşte mai mult ca orice, românul n-are nici un chef să-şi manifeste do­rin­ţa de schimbare. Miile de protestatari de ieri merită apreciaţi pentru efortul făcut. Lor nu li se poate re­proşa nimic. În schimb, sutele de mii de potenţiali demonstranţi, care au gă­sit tot soiul de scuze pentru a nu fi pre­zenţi o oră sau două în Piaţa Cons­tituţiei, îşi merită cu vârf şi îndesat soarta. Fără un spirit combativ des­chis, manifest şi democratic, aşa cum există în Franţa, Spania sau Italia, abuzurile vor fi mereu nepedepsite şi chiar perpetuate. Nu sunt eu în postura să trag la răspundere pe cineva care nu doreşte să strige împotriva Guvernului. Constat doar că pledoaria pentru schimbare, proclama­rea insuportabilităţii şi pomenirea mă­micuţelor celor de la putere sunt precum bârfa de la o bere. O spui, mai tragi un gât şi pleci.

Nici măcar nu începuse dezba­terea moţiunii de cenzură, când ma­re­le miting din faţa Palatului Parlamentului se fâsâia sub privirile ma­rilor lideri de sindicat. Dacă aceştia sunt incapabili şi compromişi prin le­gături subterane cu puterea, oa­menii simpli n-au nici o scuză. Nici lip­sa banilor pentru deplasare, nici aşa-zise chestiuni urgente, nici teama (poate). Când pretinzi că ţi-a ajuns cuţitul la os, faci orice să îndrepţi si­tuaţia. Nu stai şi rabzi ca un câine de pripas, plictisit de atât lătrat de foa­me şi frig. Diferenţa majoră dintre un om şi un animal este creierul. Acest organ fundamental însă e uneori pus între paranteze de lenea pro­fun­­dă a gândirii. Recitesc zilele acestea o carte fundamentală pentru de­fi­ni­rea noastră ca naţie. "Psihologia po­po­rului român", a lui Constantin Ră­du­lescu-Motru, e ca o disecţie făcută pe viu. Să vezi tu, pacient, dacă mai eşti în viaţă... Evident, filozoful şi psihologul de excepţie care a fost Ră­du­lescu-Motru defineşte mereu existenţa prin nivelul raţiunii, al gândirii, al forţei psihice. Ei bine, el ne vedea încă din 1937 ca pe un popor moale, sen­timental, pasional din vorbe şi ador­mit prin fapte, creştin, mioritic. Cu alte cuvinte, uşor de călărit de re­gi­muri autoritare, asupra cărora există o stranie fascinaţie, precum cea a victimei spre călău.

Concluzia pentru ziua de ieri e sim­plă. N-aşteptaţi minuni din Parla­ment sau de la politicienii comozi. Cei care nu protestează să nu se mai plângă. Îşi merită soarta. Încremenită pe fundul prăpastiei, majoritatea celor nemulţumiţi strigă să vină cineva să-i scoată la suprafaţă. Prea multe pretenţii, prea puţină voinţă.