Întâlnire în spaţiul Schengen

Ideea e nu că ni se amână intrarea în spaţiul Schengen, ci că noi nu aparţinem acelui spaţiu. Carevasăzică despre ce vorba? Că să nu ne mai controleze la buletin dacă vrem să mergem la Paris. Ba pardon! Să mă controleze. Care-i problema?! Adică poate să mă controleze la buletin sectoristu’ dacă vin afumat de la o petrecere, şi eu mă conformez în poziţie de drepţi, plin de suverană demnitate, în schimb fac hemoroizi dacă îmi cere un nenea acte atunci când e vorba să trec dintr-o ţară într-alta. Hai nu zău! Pe bune. S-o lăsăm jos că se-nvaţă-n braţe. Stau la coadă juma de oră în supermarket ca să-mi cumpăr caşcaval ieftin, da’ mă băşic dacă e vorba să aştept, acelaşi timp, în spatele unora, oameni de bun-simţ majoritatea, oricum, oameni aşijderea celor care aglomerează casele de marcat din supermarketuri, ca să fac un control la trecerea frontierei. Ce vreau eu de fapt? Să mă simt în Franţa ca-n faţa blocului. În Italia ca-n dormitorul meu. În Germania ca-n sufragerie. Păi nu merge, fraţilor, nu merge. Pentru că noi suntem români. În Schengen sau pe lângă, tot ăia suntem.

Mie mi se rupe, într-o ordine aleatorie, de Franţa, de Germania, de Norvegia, de Marea Britanie, de Australia, de Canada, de Spania, de Grecia, de Italia, de Potugalia şi de încă alte multe ţări pe care nu am răbdare să le înşir acum. N-am chef să-mi petrec “trecerea dintre ani” în Austria. Mi se pare fascinantă Rusia lui Dostoievski, Israelul Mântuitorului Iisus Hristos, Polonia, Bulgaria, tot felul de mizilicuri de astea, Cehia, Slovacia, Croaţia, Serbia. Egiptul. Nu că n-aş mai putea eu să dorm din cauza lor. Da’ mi se par ţări super-tari, ok. Diametral opuse, de exemplu, că uitasem, Statelor Unite ale Americii, de care, iarăşi, mi se rupe la modul iremediabil. N-aş zbura douăşpe ore până acolo decât dacă aş fi, vorba filmului, în avionul condamnaţilor.

Da’ până la urmă pot să mă comport civilizat şi cu americanii în America, dacă ar fi să fie, şi cu francezii în Franţa, şi cu italienii în Italia. Pot, la o adică, să-nghit un băţ dacă e să mă deplasez la o sindrofie simandicoasă în Germania.  La fel, n-am nici un fel de reţinere să le spun exact ce cred despre ei, bulgarilor, croaţilor, sârbilor sau ruşilor. Sau chinezilor. (Al căror fan declarat sunt.)

Alta-i faza cu intrarea noastră în spaţiul Schengen! Ungaria? Ok. Sunt pentru. O naţiune deosebit de civilizată. Care a evoluat frumos de-a lungul istoriei şi în care isteriile iredentiste sună ca un pahar de cristal spart în mijlocul unei petreceri în care se cântă muzică de cameră. Faza cu intrarea noastră în spaţiul Schengen ţine de faptul că noi suntem români. Şi asta e de bine. Eu mă simt foarte confortabil în cetăţenia pe care o am. Asta înseamnă şi că pot spune exact ceea ce cred despre noi, aşa cum o pot face în cazul bulgarilor, să spunem, sau al austriecilor. Dom’le, faza e că noi suntem români. Şi noi suntem aici stăpâni. Şi ne-am ales nişte reprezentanţi de căcat. (Ăştia care aveţi bani, ne vedem pe Champs Elysee, poimâine, la un şpriţ servit, elegant, de un francez şi două-trei franţuzoaice amabile.)