Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aflăm din 3 rapoarte recente ale FMI, deloc dezbătute în presa românească ("World Economic Outlook", "Global Financial Stability Report", "Fiscal Monitor" – toate publicate în luna aprilie 2011) cum vede FMI lumea. Citind cu atenţie aflăm şi ce crede despre noi, nu neapărat aceleaşi lucruri care ni se servesc la Bucureşti.
Primul lucru care m-a frapat este că, pentru prima oară (cel puţin după ştiinţa mea), FMI pare să admită implicit că au fost două crize economice suprapuse – una în ţările dezvoltate şi alta în ţările în curs de dezvoltare. Desigur, acest punct de vedere eu l-am susţinut de la începutul crizei, dar o astfel de abordare schimbă multe.
Aceasta este una dintre cele două interpretări posibile ale noii viziuni explicite a FMI privind existenţa a două căi diferite de ieşire. Cealaltă intepretare ar fi dublul standard – dacă ţările dezvoltate au voie să stimuleze economia, ţările în curs de dezvoltare trebuie să o tempereze. "Provocarea pentru majoritatea ţărilor emergente este complet diferită de cea a ţărilor avansate – şi anume, cum să evite supraîncălzirea economiei, în faţa reducerii decalajelor de producţie şi a creşterii intrărilor de capital străin." De la câteva cazuri concrete, gen Turcia (care se confruntă într-adevăr cu astfel de probleme), la majoritatea economiilor emergente, este drum lung. Să fie România într-o astfel de situaţie? Este adevărat, intrările de capital străin au crescut, dar o bună parte din ele sunt instituţionale – banii de la FMI şi UE. Iar în ce priveşte decalajele de producţie – România nu va reveni prea curând la ritmul potenţial de creştere al PIB de dinainte de 2008.
Ce politici crede FMI că trebuie să adopte economiile emergente? "Răspunsul lor trebuie să aibă o dublă natură; în primul rând, să se bazeze pe o combinaţie de consolidare fiscală şi rate înalte ale dobânzii pentru a menţine producţia la nivelul potenţial..." – o astfel de soluţie este deja foarte discutabilă. Rate mari ale dobânzii în economiile emergente, versus rate mici ale dobânzii în economiile dezvoltate (de asemenea recomandate de Fond), înseamnă continuarea atragerii de capital speculativ în economiile emergente şi aprecierea monedelor lor naţionale, cu consecinţe negative asupra competitivităţii externe şi a creditării interne. Desigur, ratele mari ale dobânzii trebuie corelate cu ratele mari de inflaţie, într-o viziune monetarist-ortodoxă asupra masei monetare.
"În economiile emergente şi în curs de dezvoltare, unde ponderea alimentelor în totalul consumului este mare, inflaţia va rămâne la un nivel ridicat pentru mai mult timp, dar nu ne aşteptăm la un efect advers major al inflaţiei la adresa creşterii economice". Aici logica FMI începe să scârţâie. Dacă inflaţia nu are un efect advers major asupra creşterii economice, atunci de ce trebuie să menţinem rate înalte ale dobânzii? Dacă inflaţia nu are efect advers major asupra creşterii, atunci de nu am ales, în 2009, varianta unei creşteri economice inflaţioniste ca soluţie de ieşire din criză, în detrimentul unei recesiuni deflaţioniste? Oricum nu ne-a ieşit, şi am avut recesiune însoţită de cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană. O observaţie încă şi mai importantă este aceea că recomandarea FMI – acceptată de multe ţări, inclusiv România – privind eliminarea indexării salariilor cu inflaţia, este sinonimă cu reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor, din moment ce aşteptările FMI sunt ca inflaţia să rămână ridicată o perioadă mai îndelungată de timp.
În acest context, FMI face o propunere corectă, dar uluitoare prin comparaţie cu ceea ce ne spune nouă, în "vizitele de lucru": "Multe economii emergente şi în curs de dezvoltare vor trebui să ofere sprijin bine ţintit pentru gospodăriile sărace care se confruntă cu preţurile mari ale alimentelor". Da, FMI scrie asta negru pe alb. Da, şi România trebuie să ofere un astfel de suport. Mai ales că, din datele FMI, se operează cu două scenarii de creştere a preţurilor la alimente şi petrol pe plan mondial în 2011: scenariul conservator de 31%, şi scenariul negativ de 56%. Nu spuneţi asta şi Institutului de Statistică, le-aţi crea probleme.
Să ne întoarcem la soluţiile propuse de FMI: "(...) în al doilea rând, să folosească mecanisme prudenţiale macroeconomice, inclusiv, acolo unde este necesar, controlul capitalului – pentru a evita creşterea riscului sistemic." Să recomande FMI, părintele liberalizării fluxurilor de capital, tocmai controlul capitalului (adică măsuri de restricţionare a intrărilor şi ieşirilor de capital străin) – aşa ceva era de neconceput înainte de criză. Atrag atenţia asupra lucrării "Deschiderea contului de capital în România – o abordare optimă", scrisă în 2002 de un grup de autori din care am făcut şi eu parte, şi în care recomandam – degeaba însă - unele măsuri de control al capitalului, pentru a evita dezechilibrele provocate de intrări masive de capital pe termen scurt. Revin la FMI: rămâne de văzut în anii următori dacă recomandarea privind controlul capitalului semnnifică o schimbare fundamentală de paradigmă economică, sau dacă este doar un medicament de moment.
Săptămâna viitoare vom continua citirea acestor rapoarte de la FMI, şi vom afla lucruri remarcabile. Cheltuielile bugetare în 2011 credeţi că sunt mai mici sau mai mari decât în 2008? Fondul de pensii credeţi că va creşte sau se va reduce în anii următori? Care credeţi că este maturitatea medie a datoriei publice a României (adică pe câţi ani ne-am împrumutat)? Aştept opiniile cititorilor pe adresa de e-mail şi pe forum.
