Năzăriri

n) În amurg, văzduhul s-a învolburat aprig. Fâşii albastre, strecurate printre nori roşietici, negri, gri sau violeţi. Ori vineţii. Nuanţe aprinse şi limpezi într-o con­tinuă prefacere. O dez­lăn­ţui­re croma­tică înmărmuritoare, un dans al cerului de care numai zănatica primăvară este în stare. Ehe, cerul deziernării, ce mai mi­nune dumnezeiască! De când nu l-aţi mai cercetat cu inocenţa co­pilului vrăjit de culorile ce se schi­mbă întruna, luând forme ireale? Să stai aşa, minute în şir, cu ochii pironiţi în sus şi să-ţi laşi imaginaţia s-o ia razna, să se în­cure niţel pe necuprinsul bolţii fabuloase... Să petreci cu văzul fie­care norişor, crescut sau des­crescut din vânturile zbenguitoare. Creaturi de fum născute şi risipite pe dată, gonind pe ecra­nul imens. Deodată, mi se nă­za­re că cerul dansează, în asfin­ţi­tul de aprilie. Dar nu un dans oa­recare, ci un flamenco, tângui­tor şi viril deopotrivă. Acolo, în dansul acela spaniol, virilitatea tân­guirii este maximă. Viaţa şi moartea se luptă asurzitor, şi cas­tanietele plâng de se surpă lumea. Pământul pârâie şi-l simţi cră­pându-se şi clătinându-se sub izbi­turile tocurilor furibunde. Iu­bire şi ură, pasiune descătuşată, asta înseamnă flamenco. Fe­meia şi bărbatul „topiţi într-un în­ger”, vorba lui V. Hugo. Un în­ger gustând din păcatele lu­meşti, însă. Focul şi pământul, adică. Ritm năucitor şi culori ţi­pătoare, mişcare şi culoare, aidoma cerului de primăvară.

n) Cândva, ieşit din copilărie, năzăririle ce-mi cutreierau mintea febrilă aveau chipuri seducătoare. Irezistibile, nu altceva! Păi, Michele Mercier era una, Sylva Koscina, alta. Raquel Welch s-a ivit mai târziu. Nici Liz Taylor nu m-a ocolit, ca să n-o pomenesc pe Ursula Andress. M-am îndrăgostit, pe rând şi pe furiş, de toate,  să nu care cumva să mă afle cei din jur. Le-am iubit pătimaş, nemărtu­risindu-mă cuiva. În cea mai asupritoare tăcere, de la distanţă şi lipsit de speranţă. La fel s-a întâmplat şi cu câteva colege de şcoală primară, cărora nici măcar azi nu le-am destăinuit prăfuita taină. Eram îndrăgostit de ele şi atât. Îmi ajungea să le privesc pe ascuns şi să le ascult glasul, restul era fantezie. Iubirea nu era pentru noi, prichindeii, şi de aceea n-aveam de gând să stric jocul imaginaţiei. Aşa credeam atunci, aşteptând să devin bărbat. Culmea, bărbat fiind, şi încă matur, fante­ziile nu m-au părăsit, dimpotrivă. Mi se năzare, uneori, că stau pe plajă cu Michele Mercier, de pildă, şi îi sărut buzele cărnoase, fre­mă­tând de pofte... Sau cu vreo colegă uitată printr-un cotlon al memoriei puse mereu pe şotii. Fantasme dulci, dar de prisos.

n) Adesea visez să plec în cele patru zări şi să mă întorc abia după ce setea de hoinăreală mi se va fi sfârşit. În pantaloni scurţi şi tricou, cu o bocceluţă agăţată la brâu, fără program şi fără mofturi. Să trec din ţară în ţară şi să zăbovesc oriunde mi se potri­veş­te firea contemplativă. Să intru, prin sufletul meu bolnav de românism, în sufletul străin al locului, dar nu de tot, ci doar pe apucate.

Şi astfel intrat, să-mi închipui că sunt chinez, peruan ori gabonez şi să-mi reconsider viaţa. S-o dumic într-atât încât să nu-mi mai pese de ea, pentru ca la despărţire să n-o regret defel. Câţiva ani de păresimi, dinaintea dezlegării veşnice. Zău c-aş da orice să ştiu cum arată un răsărit în Patagonia, un nă­miaz în Siberia şi-o mia­ză­noap­te la Seul. O călătorie iniţiatică la apus de trăire, ca ofrandă adusă vieţii miraculoase. Iar la îna­poiere să mă închid în bibliotecă şi să refac traseul prin cuvinte şi fotografii, drumeag cu dru­meag, amintire cu amintire. Strânse apoi în altă carte, cartea năzăririlor împli­nite.

Chiar, ar fi timpul să mă pre­­gătesc, copiii s-au mărit îndestul şi mi-ar ierta dezertarea. Acum, cât trupul nu-mi este pe de-a-ntregul povară, şi omenirea nu s-a scrântit definitiv.