Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La unele adevăruri, care ţi-ar fi de mult folos la tinereţe, ajungi târziu, când nu mai slujesc la nimic. Uneori, acestea îţi sunt confirmate de persoane de aceeaşi vârstă. Oameni cu care schimbi întâmplător câteva cuvinte, nu de apropiaţi. Una dintre cucoanele care îşi dau cu părerea, nu importă pe ce subiect, declara într-o emisiune tv de seară că-l adora cândva pe Băsescu, dar că acum nu-l mai iubea. Îl detesta. De unde atâta dragoste? S-a întrebat cu glas tare un domn care, ca şi mine, urmărea de un minut delirul femeii. Şi tot el a mai zis: De unde atâta ură?
Intuind cumva c-ar fi vrut să fie mai explicit, am intrat în dialog. Am zis că aşa-s unele doamne între două vârste, mai repezite. N-au sentimente de cumpănă. Ori iubesc, ori urăsc. Ştiţi, a zis dânsul, nici nu iubim, nici nu urâm cât ne place să credem. Mai întâi, că nu putem măsura şi nici compara ce simţim. Suntem convinşi că trăim un maximum de iubire, şi nu e decât o svâcnire, o tresărire.
Conversaţiile incidentale cu necunoscuţi în etate au o particularitate: aceştia nu comunică, ci se destăinuie. Zic lucruri pe care nu mai au cui să le spună. Vorbesc fără să se aştepte la un ecou. Dacă sunt înţeleşi, e bine. Dacă nu, iarăşi e bine. Da, i-am zis, m-am gândit şi eu la asta. Ni se dau de la natură nişte porţii de sentimente. Avem nişte depozite, care cu timpul se golesc. Îţi iroseşti toată disponibilitatea pentru iubire până la 30 de ani. Şi apoi eşti gol.
Discuţia s-a oprit aici, însă chestiunea m-a urmărit. Trăirile au un sport biologic. Ceva înăuntru nostru oboseşte, se scurtează, se termină.
Sentimentele comportă probabil şi un antrenament. Unde e antrenament, e şi un control. Cine se manifestă dezordonat, cine trece repede de la o stare la alta nu probează un plus de simţăminte. Dimpotrivă. În rezervele afective ale repeziţilor nu operează nici o regulă. Râsul e amestecat cu plânsul. Politicienii speculează disfuncţiile sentimentale din familie sau din grup şi reorientează trăirile individului înspre ei.
Că omul se naşte cu nişte depozite afective, o dovedeşte chiar nevoia de a le descărca. Cine iubeşte de la distanţă persoane publice o face pentru că nu reuşeşte să-şi revese putinţa de a iubi aproapele, fiinţele din preajmă.
Persoanele care declară că au iubit personalităţi ale politicii sau ale showbizului şi s-au vindecat trebuie bănuite de o altă orientare confuză sau exagerată a trăirilor. Şi admiraţia pentru oamenii politici e prea mult. Sunt mult prea schimbători ca să fie onoraţi cu o constanţă afectivă.
