"Preotul se chicoteşte cu frumoasa asta".

Noi am auzit multi preoti spunand; "Sunt pacatos". Vedem ca rugaciunile, cel putin cele ortodoxe, contin ex­­presia "eu, pacatosul" sau "iarta-ma pe mine, pacatosul", dar nu ne este destul de clar ce inseamna asta in viata de zi cu zi a unui preot, mai ales in viata de zi cu zi a unui preot cu har si care arata in ochii nostri ca un sfant. Nu ne este clar cum de se gandea la "pacatosul din el" parintele Ar­senie Boca si nu este clar cum pa­ca­tuieste parintele Papacioc. Ce inseamna "pacat" pentru acesti preoti si de ce ei isi spun pacatosi. Puterea exemplului poate face uneori cat o biblioteca intreaga si poate deveni calauza pentru a ne limpezi in mintea si in inima noastra. Am gasit un asemenea exemplu in cartea parintelui Savatie Bastovoi, "Puterea Duhovniceasca a dezna­dejdii". Parintele povesteste aici despre vremea in care era diacon si se credea "foarte destept". Aflat in vizita la sora sa, la Iasi, fusese invitat sa slujeasca la Biserica Trei Ierarhi. Cum trecea parintele pe langa o bisericuta, "in intampinare vine preotul de la biserica (...) cu o femeie cam la trei­zeci de ani, care radea ea asa si era cam vopsita. Eu, om foarte smerit, monah silitor, ma gandesc: O, preotul umbla cu femeile astea hlizite, face smin­tea­la. Ajung in dreptul lui, ma gandesc: Da nici sa nu-l mai salut, asa fel de preot care, uite, in vazul tuturor se chicoteste cu frumoasa asta. Ajung in dreptul lui, la care parintele zice: Ce faci, frate? Unde slujesti diseara? Si ma ia, ma ia in brate asa, dar eu ma gandesc: O, si omul asta, si cand ma uit mai si mi­roase a vin. Zic (in gand): iaca-i buna, frate. Nu-i destul ca umbla cu cine umbla, inca mai si bea. Foarte bine, parinte. Asa o sa atragem noi oamenii in Biserica, cu astfel de preoti si de fapte. Dar el cu mare dragoste ma ia in brate si zice: Vino sa slujim impreuna. Dar eu: Iaca, cu cine n-am mai slujit impreuna. Nu, parinte. Eu ma duc la Trei Ierarhi. Eu nu-s orice fel de om. Si vedeti lucru, gandul meu de om nebun. Sa vedeti parintele asta, cu o desavarsita dragoste si putere, ma ia asa, ma strange si-mi spune: Gandul cel bun, parinte. Si asa ne despartim. Si atunci m-am trezit eu ce-am facut. Omul asta era preot al Dumnezeului celui viu, si pentru ca el era asa, Dumnezeul lui i-a dat si el a vazut toata starea mea, toata ne­bunia mea. Si Dumnezeu s-a milostivit de mine si mi-a zis: Gandul cel bun, parinte". Mai departe, parintele Bastovoi co­menteaza: "Niciodata sa nu credem nimic de rau, nici despre preoti, nici de vom vedea, nici­odata sa nu spunem si Dumnezeu ne va da gandul cel bun si vom fi fericiti si pe altii ii fericim. Asta zic pentru cei care se smintesc de fetele bisericesti".

In viata de zi cu zi noi ne luam uneori ingaduinta de a gandi rau despre preoti, cum si preotii mai pica in capcana judecatii oamenilor. Iata, preotul acesta ne spune ca pacatoasa nu-i atat fapta, caci fapta vine din gand. Fapta vine din minte. In minte are loc pacatul, in judecata noastra, care ne arata prin ea insasi ca nu suntem atat de destepti pe cat pretindem, nici atat de smeriti pe cat am putea. "Fericiti cei ce s-au izbavit de a-i judeca pe preoti si pe toate celelalte", mai spune parintele Bastovoi. Gan­dul cel bun, asta-i taina. El te in­departeaza de pacat si, adesea, iti arata ca ceea ce pare nu-i chiar ceea ce este. Pacatosul care umbla cu "fe­meia hlizita" si "mirosea a vin" era iu­­bitor si prin el lucra Dumnezeu pentru indreptarea mintii, in care clo­co­­teau ganduri rele. Sa ne tinem pri­virea atintita catre propriul gand si, daca el nu contine bunatate, blandete si acceptare a celuilalt, fie el preot sau om de rand, sa indreptam gandul acesta cu rugaciune si cu nadejde in Dumnezeu. Caci judecata din mintea noastra ar putea fi pacatul dintai si pricina indepartarii noastre de bucuria si iubirea pe care Dumnezeu ni le-a harazit. Poate ca pacatul prin gand este pricina pentru care si sfintii s-au numit pe ei insisi pacatosi. Poate ca in ganduri avem nevoie de un ostas divin, care sa ne ajute in alegerea gandului bun. Caci asta-i cheia existentei: alegerea ce se face inlauntrul nostru. De dragoste in noi insine avem nevoie pentru ca gandul cel bun sa fie mereu in ale­ge­rea noastra. De caldura inimii avem nevoie mai mult decat de orice altceva vedem pretios in lume. Caci din ini­ma plina de iubire ies gandurile iu­­bitoare, iar aceste ganduri pot iubi si femeia vopsita, si mirosul de vin si gan­durile pline de judecata ale unui preot "destept". Cand se topeste des­tep­­ta­ciu­nea in exces, vine iubirea, si Dumnezeu prin ea.