Moartea ca spectacol media

Ca jurnalişti, am învăţat să vindem orice. Pentru că lumea cumpără tot!Am învăţat să vindem bucurie, dar şi suferinţă, lux, dar şi mizerie. Şi mizerii...

Am transformat întâmplările de zi cu zi în evenimente, banalul, în “şoc!” şi noi inşine privim cu uimire produsul finit al urzelilor noastre jurnalistice. |n lupta disperată după audienţă, depăşim limite pe care nu le vedeam cândva nici măcar la linia orizontului...

Respirăm senzaţionalul! Maneliştii pe care îi blamam atât de tare cândva, dar cu care obţineam cifre uriaşe de audienţă, au fost detronaţi de noile fenomene media, atât de multe şi de diverse, încât nu ai timp să te plictiseşti. Ne-am “manelizat”, fără manelişti...

Noi, producătorii de spectacol tv, noi, scriitorii de cuvinte pe hârtie sau online, dar şi noi, poporul consumator. Am fost vineri la înmormântarea Mălinei Olinescu. Am cunoscut-o acum mulţi ani de zile, pe vremea Şcolii vedetelor, când trăiam împreună bucuria şi oboseala filmărilor, când băteam ţara în lung şi în lat, când consideram “şuşe” nişte amărâte de spectacole în săli de cultură, care aveau însă un standard de calitate.

Am cunoscut-o pe Mălina prin vocea ei inconfundabilă, i-am cunoscut bunul simţ, modestia, dar şi succesul! Vineri am evitat să îi cunosc... tăcerea. Din motive personale, vineri am evitat chiar şi să o văd. Dar am fost acolo, lângă ea, ca toţi ceilalţi. Şi am văzut... spectacolul.

FLASHBACK

În curtea cimitirului, deşi mai e o oră până la înmormântare, ziariştii au ocupat deja aleea principala, cu vehicule, cu aparatură. Într-o secundă, după câte culori au cuburile microfoanelor, îmi dau seama că sunt de pe la toate posturile tv. Văd şi fotografi. Recunosc, comportamentul lor mi se pare chiar decent. Cel puţin acum.

Capela e ticsită de lume. Te loveşte în plin liniştea. Simţi şi suferinţa, e apăsătoare. Din când în când, se aud plânsete. Şi coroane aşezate. Şi 2-3 vorbe în şoaptă. Şi... sonerii de telefon mobil. Ei, o scăpare. A doua. A treia!

În spatele meu, două bătrâne comentează fiecare persoană care intră pe uşa capelei, mai ales dacă e o faţă cunoscută. Realizez imediat că nu au nicio legatură cu Mălina sau cu vreo rudă de-a ei. Sunt, pur şi simplu, spectatori. Şi... telespectatori, pentru că fac mereu referiri la apariţiile tv ale persoanelor pe care le recunosc.

O doamnă din stânga mea încearcă să mă angreneze într-o bârfă despre tipul care a intrat. Aflu că e fostul prieten al Mălinei. Văzând că nu îi devin partener de discuţie, se întoarce în partea opusă, nu înainte de a-mi preciza că îl ştie de la televizor.

Rând pe rând, vin prieteni, colaboratori, colegi, oameni care suferă cu adevărat, se vede cu ochiul liber. Cu toate astea, capela e plină de lume de vârsta a treia, care începe să îmi pară din ce in ce mai străină de eveniment. “Hai, dragă, mergem?” – întreabă bătrâna din spatele meu. Prietena ei de aceeaşi vârstă refuză, îndemnând-o să mai stea, că şi aşa nu se grăbesc nicaieri. Urmează câteva discursuri ale celor apropiaţi. Durerea e de nedescris!

În drum spre ieşire, îmi fac drum printre oamenii din capelă şi remarc cu surpindere că trec exact pe lângă un coşciug în jurul căruia trei oameni îşi plâng mortul. Mortul lor. Ignorat de marea masă din capelă, marginalizat, ascuns după atâtea paltoane negre, după atâţia spectatori care au venit să o vadă pe Mălina şi doar pe ea.

Aud flash-urile aparatelor, semn că fotografii caută feţele de vedete. Pentru că sunt şi vedete, printre noi. Pe drum, pe ultimul drum al Mălinei, văd braţe ridicate, ţinând aparate foto şi telefoane. Filmează fiecare pas al convoiului.Cum nu incâpem toţi în zona mormântului, ne împrăştiem pe alei. Începe “spectacolul”. Dincolo de cel de pe ecranul montat special – care mie mi se pare prea mult – eu văd şi spectacolul din spate. Şi mă revolt din ce în ce mai tare! Firma de pază (angajată special sau nu, habar nu am) îşi desfăşoară efectivele la faţa locului...

Oamenii aceştia, care au probabil menirea de a menţine ordinea, se suie cu bocancii plini de noroi pe alte morminte, pentru a avea vizibilitate bună. Tot pentru vizibilitate se suie şi alţii. Tot cu cizmele pline de noroi. Dar vizibilitatea le serveşte acestora pentru a putea face poze moartei, pentru a putea filma ce se întâmplă acolo.

Presa e şi ea pe poziţii. O femeie se chinuie să facă poze cu telefonul şi cade de pe un cavou. Alţii, ca să ajungă mai în faţă, dau peste florile plantate pe morminte sau peste troiţe. Nu contează decât să ajunga în faţă, la coşciug. Încet, dar sigur.

În clădirea vecină cimitirului, la mai toate geamurile se instalează oameni. Oameni care se uită şi ei la spectacol. Operatorii şi reporterii trec dintr-o parte în alta, doar-doar or prinde un unghi mai bun.Ne închinăm. Este singurul moment în care simt ca suntem uniti în aceeaşi suferinţă.|n secunda următoare, un flash de aparat mă face din nou să înţeleg spectacolul. Un spectacol pentru care unii probabil au venit şi machiaţi, dichisiţi.

Aud vocea Mălinei pe nişte boxe şi mi-e greu. Incredibil! Dintre nori, iese brusc un soare de rămânem toţi uimiţi! Cu adevărat! Este cel mai impresionant lucru care se întâmplă în acele momente! Ţinem lumânările aprinse şi ne rugăm. Pentru sufletul Mălinei. Apoi, uşor-uşor, ne îndepărtăm.

“Să vă dau o carte de vizită” – aud brusc. Un domn care stătuse în vecinătatea noastră, îmi întinde o carte de vizită spunându-mi care are nişte idei de emisiuni. ?!?!?!

Mi se pare din alta lume! Apuc să mă uit pe cartea de vizită şi văd exact aşa: XY – jurnalistmedicina astralaCum?!?! Stai că nu înţeleg. Mă uit mai bine şi remarc că aşa scrie, urmat de câteva detalii: masaj medico-astral, astrologie, sacroterapie, copacoterapie, muzicoterapie, bioenergoterapie, tarot. Hai că asta cu Tarotul a pus capac! Deşi nu mi-e ruşine nici cu sacro şi copaco terapia.

Câtorva vedete li se cer autografe. Şi bani... Acum văd care dintre cei care au asistat la înmormântare sunt, de fapt, cerşetorii locului.

“Daţi-mi şi mie un milion măcar” – asta mi se pare peste orice aşteptare! Or fi şi înmormântările pe categorii? Asta o fi fost considerată una de rang inalt? Dumnezeu ştie... Scăpăm repede de ei, pentru că pun ochii pe oamenii cu pachete de împărţit.

Lăsăm toţi lumânările la capelă şi gata. S-a terminat. Plânsul. Noroiul. Drumul Mălinei prin viaţa asta. Spectacolul. Toate s-au terminat. Rămâne suferinţa. Plec din cimitir şi îmi doresc un singur lucru de la mine, de la cei de lângă mine, de la cei care au stat cu bocancii plini de noroi pe mormintele unor oameni, de la cei care s-au îngrămădit să fotografieze şi să filmeze: DECENŢĂ.

UPDATE: A doua zi merg, ca în fiecare week-end, la mormântul surorii mele. “V-am văzut aseară la televizor, la Mălina!” – îmi spun lucrătorii din cimitir. Am devenit brusc o vedetă pentru ei. Deduc că a fost “un spectacol” cu audienţă...