Ai lu’ Moromete se plâng de preţul scăzut al grâului

Producţia de grâu de anul trecut a fost mai mare decât prognoza făcută de Ministerul Agriculturii, şi anume de peste opt milioane de tone. Cu toate astea, gospodarii din Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, sunt aidoma Împăratului Roşu din basmele populare: un ochi le râde, că gem pătulele de greutatea grâului, şi altul le plânge că n-au cui să-l vândă. Aşa că, de multă vreme aflaţi în situaţia asta de râsu-plânsu, şi-au dat pământul la asociaţii, măcar să nu mai suporte cheltuielile de la arat până la semănat.

Politica grâului
De când se văzuseră cu saci-n căruţă, pătulele pline cu grâu şi porcul tăiat pus la păstrare, muşterii din faţa cârciumii lui Marin Boţoghină, zis Bucureşteanu, parcă aveau, aşa, un aer de mulţumire tihnită pe chip, care se traducea în mod direct în pofta cu care tămâiau sticlele de bere sau paharele cu ţuică. Partea de recoltă din anul care abia se încheiase trebuia într-un fel sărbătorită şi ei aşa ştiau cel mai bine s-o facă. Aşezat pe un scaun în faţa barului, cu un ziar în mână, al lu’ Bucureşteanu (Cristian Boţoghină, 43 de ani), fiul lui nea Marin, tocmai făcea "politica grâului”. "Bă, voi aţi auzit că deputatul ăla, Culiţă Tărâţă, ăla de administrează 56.000 de hectare de teren agricol în Insula Mare a Brăilei, a obţinut 116.000 de tone de grâu? Ce-o face, mă, cu atâta producţie, se scaldă-n grâu?” "Nu, bă, face pâine să astupe gura la curioşii care nu mai dorm noaptea de grija lui!”, zice unul dintre cei prezenţi, dar mai pe sub mustăţi, ca să nu-l audă al lu’ Bucureşteanu şi să-l taie de la porţia de ţuică băută şi trecută pe caiet. "Mă, să fie la Tărâţă o chestie predestinată şi să aibe chemarea asta pentru agricultură, doar, aşa, că are numele în ton cu uruiala de la grâu sau şi-o fi croit drumul în viaţă pe segmantul ăsta, tocmai fiindcă se numeşte ca atare?”, zice al lu’ Bucureşteanu îndoind ziarul de la jumătate. "De ce dracu’ nu i se întâmplă şi lu’ Ciocoiu al nostru ce i se întâmplă lu’ Culiţă? Bă, eu cred că ăştia care au numele legate de meseria pe care o fac au şi şansă, dar mai e şi chestia de creier, adică să te şi ducă un pic capul să te apuci de aşa ceva! Ciocoiu nu e băiat rău, dar cum dracu’ a avut el ghinionul unui singur hectar de pământ, pe când ăla cu nume de uruială nu-i mai ştie marginile?”, se întreabă al lu’ Bucureşteanu, şi toţi se amuză deoarece ştiu că lui Alexandru Ciobanu oamenii i-au spus în băşcălie Ciocoiu, tocmai fiindcă are cel mai puţin teren agricol din sat.

Politica trocului
Aşezat pe o băncuţă, întocmai cum stătea la poartă predecesorul său Moromete, nea Marin Tudor (63 de ani), căsătorit cu Verginia, fata Catinei şi nepoata lui Ilie Moromete, sorbea o gură de ţuică dintr-o sticluţă din plastic. Vorbeşte rar şi apăsat, de parcă toate cuvintele rostite ar urma să aibă o importanţă capitală pentru urechile celor din jur: "Domnule, nu ştiu cât grâu s-a făcut în zona asta, că ăştia de la asociaţii ne-au dat cât au vrut ei. Am de la soarcă-mea două hectare de pământ, lăsate moştenire de la Ilie Moromete, şi am mai venit şi eu cu pământul meu de un hectar şi jumătate. În toamnă am luat acasă o tonă de grâu la două hectare. Faţă de alţi ani calitatea grâului este deosebită. Cu grâul de-l am cresc vreo 30 de găini, care îmi ajung de tăiat tot anul. Aş mai vinde din el, dar cui dracu’ să vinzi, că toată lumea are!” Din faţa sa, Stelian Popescu (45 de ani) îi susţine punctul de vedere. "La 60 de bani, cât costă kilogramul de grâu, nu merită să-l vinzi. Ar fi mai mare păcatul! Şefii de asociaţii stau liniştiţi, pentru că au unde să-l depoziteze, şi aşteaptă să-i mai crească preţul. Românul, săracul, n-are unde să-l pună, din cauza asta e mulţumit cu cele 500 de kilograme de grâu date la hectar, că oricum îi face gărgăriţe până în toamnă. Înainte vreme se mai mergea la troc. Veneau mocanii cu căruţele cu mere, făceai schimb şi mai scăpai de el. Dar acum nici ăştia nu mai vin, că-şi cumpără grâu din pieţe sau târguri, nu mai omoară caii până aici”.

"Asociaţiile ne cumpără grâul pe nimic”
De lângă ei, nea Tudor Matei (71 de ani), zis Cojocaru sau Traficantu, arde de nerăbdare să intre în discuţie. În timpul lui Ceauşescu, nea Tudor mergea cu căruţa la Slatina, cumpăra cărbuni cu un preţ şi-i vindea în sat cu puţin peste preţul de achiziţie. La un moment dat a fost oprit de Miliţie. Cum n-avea acte pentru cărbuni, i-au confiscat căruţa, caii şi toată marfa. S-a întors acasă fluierând, cu mâinile în buzunare. De atunci, hâtrii satului l-au poreclit Traficantu. "Bă, zice nea Tudor repede, am luat de la ăştia, de la asociaţie, o tonă şi jumătate de grâu. Îl dau la păsări şi-l mănânc. Face muierea pâine din el. Da’ s-a boierit, dracu’, ş-asta! Nu mai face pâinea în ţăst, o face la cuptor electric. Alelalte, nurorile, au făcut p-al dracu’ şi-au luat maşină de spălat. Nici d-al dracu’ nu mai spală de mână! Păi, am tăiat porcu’ şi-am zis că din osânză să facem săpun. Olei, tată, au zis ele, păi mai spălăm noi cu săpun când s-a inventat detergentul? Auziţi, bă, tată, unde am ajuns, când eu am podu’ plin de săpun din anii ăilalţi! Cu ăla ce să fac, să-l mănânc pe pâine? Da’ grâul nu-l vând, că am patru băieţi, care n-au serviciu, n-au nimic. Toţi stau pe pensia mea. Acuma ăştia de la asociaţie de ce nu dau şi ei, dacă s-a făcut grâul, ai dracu’, 6-700 de kilograme la hectar? Tot 500 de kilograme dau. În anii de secetă îi dă 200 de kilograme, dacă ţi le dă şi p-alea! Da’ acu’ dacă s-a făcut grâul în prostie, de ce nu dau şi ei măcar 50-100 de kilograme mai mult? Poate să plouă cu grâu pă ei şi nu dau mai mult de 500 de kilograme! Le convine că e preţul de 60 de bani pe kilogram. Abia aştaptă să vinzi, ca să ţi-l cumpere ei imediat înapoi. Ne cumpără grâul pe nimic. Ai făcut, mă, grâu? Pe cinstite, ai făcut peste trei tone la hectar?” Cel interpelat, Victor Ghica (63 de ani), pe lângă pământul său, cumpărase cu ceva ani în urmă şi loturile de pământ ale lui Tudor Bălosu (unul dintre personajele principale din "Moromeţii” lui Marin Preda). "Am făcut, bă, nu l-am cântărit, dar am adus acasă aproape o remorcă. N-am pământul dat la asociaţie, am tractorul meu, uneltele mele, eu mi-l muncesc. De ce să-şi oprească ăia de la asociaţie cât vor ei din producţia mea?L-am băgat la magazie, am păsări, porci, vaci, le fac uruială şi le dau să mănânce. În total am opt hectare de pământ, pe unul a fost pus grâu, iar pe restul floarea-soarelui, porunb şi orz”.

Statul nu şi-a creat o rezervă de grâu
Dumitru Dogaru (78 de ani), zis nea Lae, înţeleptul satului, are propriul punct de vedere. "Grâul nu merge tot la ţăran, pentru că pământul e dat în arendă. Asociaţiile dau omului 15-20% din producţie. Dar oamenii n-au făcut rău c-au dat pământul să-l lucreze alţii, fiindcă sunt bătrâni acum, tineretul nu se înghesuie să-l muncească, nu mai merge să lucrezi cu calul, cu plugul, cu răriţatul. Unii, care au tractoarele lor pot să-l lucreze particular, dar pe ceilaţi, un hectar de grâu, de la arat până la recoltat, poate să-i coste peste 1500 de lei. Îţi dă şi statul subvenţie de 550 de lei pe hectar, dar pe sămânţa cumpărată se duce 4 lei pe kilogram. Ca să ţii grâul acasă, nu prea ai nude, că face gărgăriţe. Dacă-l duci la silozurile particulare trebuie să plăteşti toate operaţiunile care se fac, de la cântărire, talare, şi până la selecţionare şi păstrare. În perioada interbelică eram numiţi grânarii Europei? Da, dar azi ar trebui să se ocupe de agricultură nu numai oamenii de la sate, ci şi guvernul, statul. Din păcate, în ultimii 20 de ani, nu prea s-a ocupat nimeni de asta. Degeaba a fost anul trecut un an bun, că statul, eu am mai spus, la ora actuală nu cred că are rezerve, dacă s-ar întâmpla, Doamne fereşte!, o secetă mare. Să zică, lasă că iau de la rezerva de stat şi dau la populaţie să mănânce. Păi înainte aveam, domnule, magazii speciale, care erau ale statului, unde se umbla pe rând din 20 în 20 de ani. Azi nu avem rezerve, degeaba înceară domnul Tabără să liniştească populaţia. La mine, la şase hectare cultivate numai cu grâu, asociaţia a obţinut o recoltă de 24 de tone. La această producţie mie mi-au dat două tone de grâu şi o tonă de porumb. Cu toate astea nu vând, fiindcă la 60 de bani pe kilogramul de grâu preţul e de nimic.Asociaţiile vor aştepta până îi va creşte preţul şi-l vor vinde, fie la cei care fac pâine, fie îl vor exporta pe bani buni. Ăia sunt cei care n-or să simtă criza care se anunţă şi-n 2012”. "Bre, nea Lae, zice unul de alături, ce dracu’ îi tot dăm cu criza, când nici n-am terminat de mâncat cârnaţii de la Crăciun? Măcar să avem şi anul ăsta producţia de anul trecut, că ne va durea în cot de criză. Hai noroc şi sănătate!” După clinchetul paharelor ciocnite, pentru cei din Siliştea-Gumeşti, criza părea o problemă ce n-avea nici o legătură cu situaţia lor actuală. Cu ei timpul încă avea răbdare.