Biletul la control, vă rog! Ep. 2: RATB -un uriaş cu picioare de cauciuc

Azi, Şefu’ mă tolerează îmbrăcat cum sunt: în blugi şi tricou. Şi să-mi dau jos ochelarii de pe cap, mai zice el pe un ton hotărât. Cum, nu se mai poartă? Nu, nu e voie cu ochelarii pe frunte, nici pe ochi, nu e voie cu ochelari de soare în timpul serviciului. Îi bag în borsetă. Protecţia muncii am făcut-o? Sigur, am semnat la sediul RATB. N-am semnat nimic, dar el nu ştie asta. Şi dacă mă verifică, am spatele acoperit. Şcoala de controlori am făcut-o? Nu. Dar sunt înscris şi voi începe cursurile când se vor aduna mai mulţi cursanţi, să se completeze o grupă. Până atunci, asta e, voi lucra ca necalificat.

Nu ştiam că există o şcoală de controlori până nu am început manevrele pentru intrarea în rândul lor, în depoul Victoria. Credeam că pentru a fi controlor nu-ţi trebuie şcoală de specialitate, ba chiar nici un fel de şcoală, nefiind nevoie de cine ştie ce studii ca să ceri biletul la control, să scrii o amendă – doar şi miliţienii puteau să facă asta! – şi să mănânci seminţe stând pe un gărduţ de fier la capăt de linie, în aşteptarea autobuzului. Aveam să aflu mai târziu că toţi controlorii au liceul făcut, iar unii chiar facultate. La cursul de la RATB învaţă noţiuni de psihologie, reguli de comportament în societate, ca să ştie cum să interacţioneze cu călătorii, legislaţie, gestiune primară şi altele, lucruri nu tare complicate, dar care mă fac să înţeleg că doar pantalonii negri şi cămaşa bleu nu fac pe loc un controlor dintr-un om oarecare.

Şefu’ îmi cere buletinul şi scrie datele în calculator. Nu mă mai întreabă nimic altceva. E obişnuit ca oamenii să vină şi să plece din postul ăsta. Nu pare o slujbă în care să vrei să rămâi, zic. Da’ de unde, sar controlorii cu vorba. Eu sunt aici de zece ani, spune unul. De cinşpe! – plusează altul. Douăzeci! – ridică mâna o femeie din colţ, ca la licitaţie. Cel mai vechi e controlor din 1975. Înseamnă că iar m-am înşelat. Oamenii nu vin aici doar cât să-şi umple timpul între două slujbe ca lumea. RATB-ul este un uriaş cu picioare de fier şi de cauciuc, un imperiu întins pe 1.196 km de trasee. O armată de peste un­spre­zece mii de oameni pune zilnic Bucureştiul în mişcare. Batalionul controlorilor are un efectiv de 234 de trupeţi. Din ianuarie până iulie, anul ăsta, s-au liberat 18 şi s-au înrolat 13. Deci nu e un trafic de speriat. Îmi impun să nu mai trag concluzii pripite.

După câteva minute, Marian Petcan îmi dă o legitimaţie pe care scrie "Controlor practicant". Semnez de primire şi mă oblig să o predau seara, la ieşirea din tură. Toţi controlorii îşi predau legitimaţiile la sfârşitul programului. În felul ăsta nu pot ieşi de capul lor la control prin tramvaie să facă un ban în timpul liber. Dar nu numai de asta, îmi explică Petcan rar, profesoral. Legitimaţiile controlorilor sunt, de fapt, nişte carduri magnetice în care se înmagazinează toată activitatea lor din timpul serviciului: la ce oră şi în ce punct de pe traseu au urcat într-un autobuz, troleibuz, tramvai, troleu, ce-o fi el, ora şi locul coborârii, câte legitimaţii de călătorie au verificat, câte amenzi au dat. Toate astea se imprimă pe cardurile lor în momentul când se autentifică la vali­dator, cititorul ăla de carduri din maşini, şi sunt descărcate seara în calculator, la birou. Validatorul tri­mite toate datele şi în serverul RATB, în timp real, încât se poate verifica în orice moment, de la sediu, unde se află un controlor şi dacă îşi vede de treabă sau freacă menta prin oraş. Deci n-ai cum, cu tehnica asta mo­dernă, să tragi RATB-ul în piept, concluzionează Şefu’, îndrumătorul meu pe căile întortocheate ale controlului de bilete.

Pe spatele legitimaţiei mele scrie, întărit cu o ştampilă, că am dreptul să solicit legitimaţiile de călătorie la control, ceea ce şi am de gând să fac. Cu frenezie. Ard de nerăbdare să rostesc formula magică: "Biletul la control!" În calitate de controlor practicant nu pot să dau amenzi. Nu am gestiune, nu am la mine carduri de suprataxă – cartonaşele alea roşii pe care le primeşti în loc de chitanţă când plăteşti amenda pe loc şi cu care, după aceea, poţi să circuli toată ziua cu RATB –, nu am carnet de procese-verbale. Când prind vreun nefericit fără bilet trebuie să-i anunţ pe colegii mei, controlori plini, să-l amendeze ei. Da, da, fiţi siguri că asta o sa fac! Bineînţeles că nu voi anunţa pe nimeni, doar n-o să mă coalizez cu controlorii împotriva alor mei, călători ca şi mine. Poate dacă dau peste unul mai nesimţit sau mai…

Nu am timp să-mi fac planuri. Petcan îmi dă un formular cu multe rubrici. Trebuie să scriu de fiecare dată la ce oră şi din ce staţie urc într-o maşină, numărul de inventar al maşinii, numărul foii de parcurs, pe care trebuie să îl cer de la şofer, ora şi staţia unde cobor, numărul de călători verificaţi, câţi călători fără bilet am găsit, observaţii. E destul de multă birocraţie şi aici. Şi puţină gimnastică. Fiindcă trebuie să scriu totul stând în picioare, în autobuz sau în staţie, şi ţinând formularul în palmă. Se cheamă "Buletin de activitate Nr. 331668 al controlorului de bilete Ilişoi Viorel, repartizat pe tronsonul Calea Moşilor – Vasile Pârvan". Şefu’ îmi dă hârtia. În rubrica de sus declar banii personali la intrarea în schimb. Opt lei. Şefu’ mă lipeşte de o echipă de controlori experimentaţi şi mă trimite în vâltoarea oraşului fără nici o altă pregătire în plus, doar cu sfa­tul să casc bine ochii la ce fac colegii mei mai experimentaţi şi să învăţ meserie, fiindcă, o să văd, nu e chiar aşa uşor să controlezi bilete, cum pare din afară.

● Citiţi în episodul 3: Doar fraierii şi fricoşii plătesc amendă!
● Citiţi în episodul 1: Un călător cinstit vrea să se răzbune pe controlori (VIDEO)