Biletul la control, vă rog! Ep. 3:Doar fraierii şi fricoşii plătesc amendă

Încep munca de controlor alături de Mihai Gheorghe şi de Iulia Raicea. Mihai e un tip cam la 30 de ani. La RATB e de zece ani, de când a terminat liceul. E un tip negricios, atle­tic, nu prea îţi vine să-i spui că nu plăteşti amenda. Seamănă izbitor cu fotbalistul Ilie Dumitrescu. De altfel, nu vorbeşte decât despre fotbal. Şi miroase frumos. Tocmai şi-a luat un parfum de firmă. Un controlor trebuie să miroase frumos – începe Mihai să mă iniţieze în tainele hulitei sale meserii. Să fie îmbrăcat ca de nuntă. Bărbierit fără milă, dacă e bărbat, deşi am văzut şi controloare umbrite de această necesitate nesa­tis­făcută. Să aibă unghiile tăiate, pielea curată, părul aranjat. Însă şi dacă l-ai coborî dintr-o revistă de modelling, călătorul – în special cel prins fără bilet – tot îi va găsi un cusur. De asta e grea meseria: orice ai face, tot nu ieşi bine. Aşa e când lucrezi cu omul.

Iulia bate spre 50 de ani. A fost bucătăreasă la grădiniţa de la Uzinele "23 August". Având mâncarea pe mână, comunismul n-a durut-o – abia acum o doare, când o încearcă nostalgiile. Dar colosul industrial s-a prăbuşit, s-a pus definitiv capacul şi peste oalele sale de inox. A ajuns la o fabrică de cabluri, s-a calificat la locul de muncă. Dar n-a durat mult şi, gata, a păpat cineva şi fabrica aia. Atunci s-a făcut controloare. A dat concurs, că era bătaie mare pe post. Pe vremea aia, controlorul avea încă putere, ca un miliţian, începea omul să tremure când strâmba el sprânceana.

Aflu toate astea din mers, de la de­pou până în Piaţa Victoriei. Pentru ei eu sunt – aşa cum m-am prezentat în faţa şefului, la birou – un învăţător să­tul de putregaiul din învăţământ, obo­sit, scârbit şi, mai ales, plătit în bă­taie de joc. Am şi eu rate de plătit, ca tot omul, întreţinere, copil de ţinut în facultate. Din ce? Din 800 de lei, cât iau ca învăţător? La RATB, de bi­ne, de rău, încep de la 900 de lei, bani în mână. Şi dacă dovedesc apti­tu­dini pentru meseria asta şi îmi dau silinţa, pot ajunge să iau aproape 1.400 de lei net, ca Iulia. Hă-hă-hă, dar dacă mă întâlnesc în autobuz cu foş­tii mei elevi? Nu-i nimic. Cum i-am controlat la teme, îi voi controla şi la bilete. De altfel, ei sunt obişnuiţi să-şi vadă foştii profesori vânzând cartofi, telefoane mobile, asigurări, culegând căpşuni sau spălând la cur nişte bătrânei neputincioşi, dar cu pensie viguroasă. O să te descurci, îmi zice Mihai, încrezător, le ai cu limba română, ştii să vorbeşti cu oamenii.

Deocamdată nu vorbesc. Doar mă uit la ei cum îşi fac treaba, învăţ. Mă ţin ca un căţel după ei, alerg cu limba scoasă pe trotuar, cobor dintr-o maşină, urc în alta, mi se taie răsuflarea. Ce fugiţi aşa, fraţilor? Aveţi normă la amenzi? Nu, n-au, nu scrie nicăieri. Oficial li se cere doar să controleze cât mai mulţi călători. Dar dacă se întorc la bază fără amenzi, li se cam dă de înţeles că ar trebui să plece. Simpla lor prezenţă în autobuze e destul de eficientă, îi face pe mai mulţi să-şi cumpere bilet, tot aşa cum se întâmplă şi în traficul rutier când şoferii văd un agent şi, cum se spune la televizor, calcă mai cu grijă pedala de acceleraţie. Totuşi, amenda e încoronarea muncii de controlor. Trăirea supremă. Tu zici că eu sunt un împuţit, deşi miros ca un crin, un refuzat, crezi că nu-s în stare de nimic, mă iei cu "băi, opt-clase!", deşi am cel puţin liceul, poate şi fa­cultatea, la Spiru, dar facultate, mă faci ţigan împuţit, jegos, nesimţit, javră, mă spurci cum îţi vine la gură, dar, uite, eu îţi dau amendă. Cine-i mai tare acum? Eşti la mâna mea, fraiere.

Pentru Mihai, cel puţin, amenda e o victorie, un meci câştigat. E o bătălie a nervilor între el şi femeile din faţa lui, mamă şi fiică. Se ţin de mână, se apără împreună. Dar el e mai tare. Nu contează nici un argument desprins din lege, nici un principiu moral, care te-ar opri să furi – că a merge fără bilet e totuşi hoţie ­­–, scuzele nu cântăresc nimic, nu contează decât nervii. Cine e mai slab de înger cedează. Acum a învins Mihai. Femeia şi fiica ei de 16 ani sunt din Zimnicea – văd asta pe buletin. Caută o şcoală în Bucureşti pentru fată.

Şi-au cumpărat un card cu mai multe călătorii, însă nu l-au validat decât pentru o singură persoană. Nu au ştiut cum se face. Neştiinţa nu e o scuză, le spune Mihai, şi nu poţi spune că nu are dreptate, apoi le explică pe îndelete că trebuiau să pună o dată cardul pe cititor, pentru o persoană, apoi să apese pe tasta 2 şi să mai lipească o dată cardul, ca să i se tragă din sold banii pentru încă o călătorie. Fata plânge. Lumea din staţie se uită la ea. Se lipeşte de maică-sa, se topeşte. Maică-sa scoate banii din portofel. Mihai, în limbajul lui de microbist, le-a executat cu sânge rece, a marcat prima amendă pe ziua de azi.

Câteva minute mai târziu, cole­gul meu pierde ruşinos. Şi-a dorit destul de mult victoria, dar nu s-a concentrat suficient, n-a dat totul pe teren. Doamna Maria Tăbănescu, o femeie cât un dulap, cu un cap mai înaltă decât Mihai, îi dă buletinul şi coboară în staţie să plătească amenda. Are pe lângă ea trei copii între 7 şi 10 ani, îi duce la plimbare în Cişmigiu. Întâi, doamna Tăbănescu îi propune lui Mihai o îneţelegere: mă ierţi cu o sută? Nu. Apoi începe cu scuzele. Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte, e toată numai miere, îl năclăieşte pe Mihai. Deodată apucă buletinul cu amândouă mâinile şi trage cu toată forţa ei de Ceahlău al sexului frumos. I-l smulge şi o ia repejor spre Cişmigiu, cu copiii după ea. Le-a dat o lecţie pe viu. Controlorul rămâne în staţie cu buzele tremurând. L-a făcut. Vezi cât tupeu? Cât de nesimţiţi sunt unii călători? Îmi vine să fug după ea, să-i zic vreo două.

● Citiţi în episodul 4: La aşa că­lă­tori, aşa controlori

Citiţi Biletul la control, vă rog!
● Ep. 1: Un călător cinstit vrea să se răzbune pe controlori (VIDEO)
● Ep. 2: RATB -un uriaş cu picioare de cauciuc