Biletul la control, vă rog! Ep. 4: Trucuri folosite de controlori ca să dea amenzi

Până seara dăm nouă amenzi. E un bilanţ frumos pentru opt ore de călărit autobuzele. M-am documentat dinainte, ştiu că anul trecut cei 234 de controlori din Bucureşti au dat 181.589 de amenzi. Scot telefonul, socotesc. Vine o medie de 2,12 amenzi de căciulă, pe zi. Păi, Iulia, Mihai, vă anunţ că aţi făcut de două ori pe-atât, sunteţi nişte adevăraţi stahanovişti ai RATB-ului!

Recordul lui Mihai Gheorghe este de paisprezece amenzi într-o zi, dar asta a fost demult, când controlorii aveau putere. Acum ei nu pot decât să te roage să plăteşti amenda şi, dacă nu vrei, n-o plăteşti. Ar trebui să cheme poliţia când un blatist refuză să se legitimize, dar poliţia nu aleargă după tine prin oraş. Peştişorul cade sigur în plasă numai când se fac razii împreună cu jandarmii, atunci nu mai e loc de întors. Altfel, cum îl legitimezi? Să-l iei de mână şi să-l duci la secţie, nu poţi. Nici să-l ţii pe loc până vine garda. N-ai voie să-l atingi pe blatist. Altfel, zice Mihai, ajungem la care pe care, ca-n Vestul Sălbatic, că ăla se opune. Controlorii acţionează în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 156/2001. E afişată în biroul Şefului, Marian Petcan, îţi sare zilnic în ochi. Acolo zice că "în cazul în care contravenientul refuză să se legitimeze, agentul constatator poate apela la ofiţeri şi subofiţeri de poliţie ori la cele mai apropiate secţii de poliţie”. Deci la alea mai îndepărtate, nu. Dar cum apelează, efectiv, nu scrie. Mihai nici nu-şi mai aduce aminte când a sunat ultima oară la poliţie; o spune într-un fel ambiguu, înţeleg mai degrabă că, de fapt, n-a sunat niciodată. Zice că nici nu-şi imaginează maşina de intervenţie gonind după autobuz cu girofarul şi cu sirena pornite ca să prindă o tanti periculoasă, că n-a compostat. Dacă aş fi un controlor adevărat, aş apela numai la ofiţeri. De la maior în sus. Numai aşa, de-al dracului, să-i mai scot de prin birouri.

Bun. Nu poţi nici să blochezi uşile autobuzului, cum se făcea înainte, de-l duceau la cap de linie şi-l jumuleau. Te dă în judecată pentru sechestrare, pentru reţinere. Deşi, să fim corecţi, nu poate fi vorba de sechestrare, că nu l-am luat de pe stradă şi nu l-am urcat cu forţa în autobuz. S-a urcat singur pe proprietatea RATB-ului şi a comis o contravenţie. În taxi de ce nu se urcă fără să plătească? Sau în avion?

Iulia se întreabă cum ar fi ca ea, femeie, să se tragă de brăcinar cu unii şi cu alţii. Ar fi aiurea-n tramvai. Nu poţi să-i bagi omului mâna în buzunar ca să-i iei buletinul. N-ai voie să-l atingi. Şi trebuie să-i vorbeşti frumos. Dacă nu, te reclamă. Anul ăsta 26 de controlori şi-au luat-o de la conducere, daţi afară sau cu salariul tăiat, 5-10 la sută, o lună, două, trei, ceea ce nu e deloc o bucurie pe seceta asta de bani. Dacă legea nu-ţi dă cu adevărat putere, dacă n-ai niciun fel de autoritate, asta e: nu poţi decât să-l rogi frumos pe blatist să se lase amendat. Ori să-l intimidezi din priviri. Să-l îmbârligi din vorbe. Să-l prinzi în plasa propriei lui slăbiciuni. Îl simţi. Un controlor bun are nas pentru aşa ceva. Profiţi de orice fisură în linia lui de apărare şi-i iei caimacul din portofel. Sau îl păcăleşti. Trebuie să ai o tactică potrivită pentru fiecare, să te orientezi după om, pe moment.

Şmecheriile controlorilor mi se dezvăluie una câte una în zilele de goană prin autobuzele din Bucureşti, sub rafalele de jigniri ale concitadinilor mei.

Iulia poartă în poşetă o cărămidă neagră cu ecran verzui. E şi aparat de control, şi casă de marcat, şi registru electronic de activitate, tot ce vrei. Eu sunt controlor practicant, n-am voie să umblu cu calculatorul ăsta. Într-o zi, pe la Herăstrău, Iulia găseşte o domnişoară cu cardul nevalidat. Asta, frumuşica, zice că n-are nici buletin, nici bani. Ştie poezia. Nu-i nimic, răspunde Iulia zâmbind, o să primeşti amenda acasă. Când ai cumpărat cardul, ai dat buletinul, nu? Deci datele tale sunt la noi. Am pus cardul tău la aparatul ăsta, te-am identificat, îţi scriu procesul-verbal şi-ţi vine acasă, plăteşti dublu. Domnişoara se sperie, începe să-i tremure rujul. Scoate banul, plăteşte pe loc.

De fapt, îmi explică Iulia, în aparatul ăsta nu se pot vedea datele persoanei, adică adresa, cenepeul, obligatorii la întocmirea pe-ve-ului. Dar fata n-a ştiut asta, a plătit. Dacă ţine, ţine.

Cărămida e o sperietoare pentru mulţi. Într-o zi ies pe traseu cu Iulia Raicea şi cu Liliana Moţoi, altă controloare unsă cu toate alifiile. E din 1989 la RATB. Şi bărbat-su tot controlor e. Au un băiat într-a zecea, poate va călca pe urmele părinţilor. Dau de o domnişoară fără bilet. Cică n-a avut de unde să-şi ia. Scuza asta nu prea mai ţine de când biletele de hârtie au fost înlocuite cu carduri electronice pe care poţi încărca mai multe călătorii, poţi să-l alimentezi şi de acasă, pe internet. În Bucureşti sunt 2282 de staţii, nu se poate pune la fiecare chioşc de bilete. Până şi eu, începătorul, văd că fata bate în retragere, dar încă rezistă pe metereze, de unde mitraliază cu lacrimi şi scuze. N-ai destul tupeu, domnişoară? Eşti terminată. Şmecheria cu amenda care vine din urmă nu ţine. Nu vrea să arate buletinul. Ok, zice Iulia, chemăm poliţia să vă legitimeze. Colega! – strigă ea la Liliana, care duce acum cărămida, ia dă şi tu prin staţie! Punct ochit, punct lovit. Fata plăteşte. O face el multe, aparatul ăla, dar staţie de emisie-recepţie sigur nu-i. Însă nu e total lipsit de eficienţă să-i faci pe anumiţi oameni să creadă asta.

Într-o seară, pe Dorobanţi, agăţăm două piţipoance stas, tencuite pe faţă, mai parfumate decât un controlor zelos, cu şoldurile goale. Numai curelele lor cu ţinte şi ciucuri fac cât abonamentul pe tot anul. Stau pe locurile pentru gravide. Se simt bine. Aia mai plinuţă, chiar durdulie, dă vina pe validator, că nu merge. Îl verific, merge. Se uită la mine cu dispreţ, cu scârbă, ca la un gândac găsit în cutia cu farduri. Cealaltă dă din mâini ca o karatistă, cică e străină, nu stie româneşte. Îi zic: aidi, mă laşi? Vai, fată, dar ce poşetă de fiţe ai! O poşetuţă transparentă. Ţi se vede buletinul prin ea. Nu tot, doar dunga tricoloră. E o carte de identitate de la noi din ţară. Marilena Neculai o cheamă pe străină, e născută în ’93, stă pe Calea Ferentarilor. Fetele coboară cu noi în staţie. Acum spun că nu au bani. Plinuţa nici nu vrea să se legitimeze. N-are buletinul la ea. O cred. N-are poşetă, iar hainele sunt atât de strânse pe corp, că n-ar fi putut înfige un buletin în buzunare. Sun la 112 şi vine echipajul să vă legitimeze, aruncă Iulia. Şi sună de pe mobil. Alo, sunt controlor Iulia Raicea, cu ordinul de serviciu cutare, am depistat o contravenientă, refuz de legitimare, da, bineînţeles, ne aflăm în faţa poştei pe Calea Dorobanţi... da, vă aşteptăm. Străineza cedează. Se caută de bani prin buzunare. Nu are decât un teanc de dolari. Un cinci dolari, acolo, nu merge? - întreabă ea într-o brusc regăsită limbă română. Nţ! – i-o taie Iulia. Fata se duce cu Liliana la bancomat, scoate lei şi plăteşte pe loc.
Ziua se încheie glorios cu două păsărele dintr-un foc.

Mă mir că Iulia a sunat la 112, ştiam că niciun controlor nu face asta. Mi-a zis şi Şefu’ că nu se complică nimeni cu numărul de urgenţă. Ei, am sunat! Am vorbit singură, râde colega mea. A mers? A mers.

Încep să învăţ şi eu cam cu ce se mănâncă meseria asta. Până la urmă nu e vorba de o lege clară, cu instrumente şi moduri precise de aplicare, ci o joacă de-a şoarecele şi pisica între controlori şi călătorii neglijenţi, ghinionişti sau pur şi simplu chitiţi pe mica ciupeală din sacul comun. Fiindcă un blat e, până la urmă, plătit de ceilalţi, de călătorii cinstiţi. Cu atât mai mult mă miră să văd că există o solidaritate de nezdruncinat între blatişti şi plătitorii de bilete, pe de o parte, împotriva controlorilor. Un pact neverosimil între hoţ şi păgubaş. Am văzut eu că a compostat, sare cu gura o femeie între două vârste, uşor cumulate, când un băiat zice că a pus cardul pe validator, a piuit, dar n-a ştiut că nu i s-a înregistrat călătoria. Mint amândoi. N-am cum să le dau dreptate nici în sinea mea. Validatorul funcţionează perfect, iar doamna chiar n-a văzut nimic. Întâmplător am stat lângă ea de când a urcat, pe scaunele din spatele şoferului. O clipă n-a întors capul. Huooo! Reparaţi dracului compostoarele, apoi cereţi să fim în regulă! Băgaţi condiţii! La muncă, bă! La şcoală! Ce nesimţiţi!

N-aş vrea să fiu un controlor adevărat, să iau în fiecare zi o porţie de înjurături, să vin acasă năclăit de dispreţul bucureştenilor. N-am nervi de controlor. Meseria asta nu cere cine ştie ce competenţe tehnice, ba aş putea spune că oricine e capabil să aşeze două beţe unul peste altul s-ar pricepe şi la contrololat bilete, dar sigur îţi trebuie ori imunitate, ori rezistenţă de fier la insulte. Mulţi cad la testele psihologice, iar dintre cei care le trec puţini rezistă până la pensie şi nimeni nu scapă sănătos. Ar trebui un spor de stres şi un spor de ruşine, zice Mihai.

Solidaritatea asta are ceva comunist în ea. Numai de la ceapeu furau toţi colectiviştii şi nu se turnau unii pe alţii, ba se şi sprijineau: ţine tu coceanul, că eu rup ştiuletele. Atunci furau de foame şi mai era şi un act de ostilitate pe furiş, pe furate, împotriva dictaturii. Dar acum? Îi mărturisesc Iuliei Raicea nedumerirea mea, iar ea îmi răspunde filosofic: ăştia suntem. E o fatalitate. Iulia s-a resemnat de mult. În aproape douăzeci de ani de controlat bilete n-a găsit o dată, dar nici o singură dată, un pasager dispus să semneze ca martor pe un proces-verbal de contravenţie. Mihai îmi zice că poţi să iei şi un cap în gură. El a luat. Pe linia lui 21. Unul, mai demult, chiar a fost înjunghiat. Nu te numeşti controlor adevărat dacă n-ai luat măcar un pumn în figură, un picior în fund, un scuipat în faţă, dacă n-ai fost aruncat măcar o dată din autobuz. Se întâmplă din astea mereu. Oftez: tare măi suntem urâţi, noi, controlorii. Nu suntem nici mai proşti, nici mai nespălaţi, nici mai prost crescuţi decât alţii. Astea-s doar justificările insului prins cu mâţa-n sac. Nu zice: da, sunt vinovat, zice: eşti nesimţit, n-ai şcoală, eşti un ratat. Şi dacă e adevărat ce spui tu, Iulia, că ăştia suntem, nu se va schimba nimic nici dacă RATB-ul ar aduce controlori numai din saloanele englezeşti, în frac şi cu papion. Dacă ne urăsc aşa tare, mai zic,  – suntem în pauza dintre două autobuze, mâncăm îngheţată pe o bancă în Herăstrău –, atunci să-şi cumpere toţi bilete, să rămânem fără rost, muritori de foame.

Iulia şi Liliana râd. Cum să-şi cumpere toţi bilet când în primul rând ăia cu bani nu-şi cumpără? Omul mai necăjit, mai cu frică de lege, îşi ia bilet. Şi dacă se urcă fără, măcar are bunul simţ să recunoască, vezi din atitudinea lui că regretă şi de multe ori îl ierţi, că aşa e la noi, aplicăm legea cum ne vine, cum considerăm noi, nu e una pentru  toţi. Iulia zice că a prins mai demult o procuroare. Mamă, ce scandal mi-a făcut. Că mă bagă în puşcărie, mă îmbătrâneşte prin tribunal. Că cum îndrăznesc eu să-i cer buletinul? M-am enervat şi i-am zis: doamnă, ia mai du-te-n… n-ai bilet şi gata, ce ţipi ca disperata pe gheţar?

O cred că i-a zis-o aşa, neregulamentar. Dimineaţă, pe Dorobanţi, am găsit un tip pe blat. Domn bine, cu diplomat, cravată, ştaif. A mormăit ceva, a coborât cu noi în staţie, chipurile să plătească amenda. Cum s-a văzut cu picioarele pe asfalt, a prins puteri ca Anteu, s-a schimbat dintr-odată. Mai să ne dea el amendă. În loc să scoată banii, a scos o legitimaţie şi i-a băgat-o Iuliei în ochi. Sunt de la SRI! Am rămas uluit: adică un spion se pretează la o găinărie de asta, la un blat cu autobuzul? Dar Iulia de colo: auzi, poţi să fii mata şi de la Protecţia Consumatorului, mie îmi arăţi biletul sau îmi plăteşti amenda! Ce bărbat Iulia asta! Spionul s-a sucit pe călcâie şi dus a fost. Mă întreb cu voce tare: ce pretenţii să mai ai de la amărâtul sculer-matriţer care, ca să nu întârzie la corvoadă, că-l dă patronul afară, încalecă un troleu până la fabrică în ziua când i-a expirat abonamentul? Îmi răspunde Liliana Moţoi, zice că trebuie să avem pretenţii şi la publicul călător, nu decât la controlori.

Publicul călător, cum spune ea, n-a zis nici pâs, colectiv, când a urcat în 601 la Kogălniceanu şi a văzut că sub scaunele din faţă era o baltă vie de vomă. Puţea în maşină ca într-o hazna, dar nimeni nu i-a spus şoferului – protejat bine mersi de cuşca lui de sticlă, cu aer condiţionat – să oprească şi curăţe mizeria. Oamenii s-au retras pe scaunele din spate şi şi-au văzut de drum cu mâinile la nas. Nici noi, controlorii n-am zis nimic, am coborât la prima ca să scăpăm de duhoare. Voma aia s-o fi plimbat toată ziua prin centru.

Publicul călător n-a reacţionat nici când era să mi se întâmple o nenorocire în tramvai, ceva ce i s-ar fi putut întâmpla oricui. În a doua zi de lucru, eram într-un tramvai, pe Ştefan cel Mare. Am urcat prin spate. M-am oprit în faţa unui băiat, m-am prezentat frumos, i-am cerut biletul. Stătea cu capul în piept, nici nu s-a uitat la legitimaţia mea. N-am tăicuţă. Abonament, portofel electronic? N-am, tăicuţă. Buletin? A dus mâna la buzunar. A scos o seringă cu acul pus, o ţinea ca pe un pumnal. Atunci a ridicat capul şi i-am văzut privirea împrăştiată, parcă era lovit în creştet. Am sărit un pas înapoi. Am strigat, băi, vedeţi că vă înţeapă. Nu m-a luat nimeni în serios. Iulia a venit în fugă şi m-a tras jos, în staţie. Nu-i bine să te iei de drogaţii ăştia. Sunt imprevizibili. Greşeala mea de începător, zic tremurând. Ãla poate n-are bani de droguri şi eu îi cer bilet! Aşa că lasă ce-o fi cu controlorii, că nici cu publicul călător nu mi-e ruşine.

Observ că nu urcăm decât în autobuzele neaglomerate. Îi spun asta lui Mihai, iar el mă bate pe umăr, mă laudă: bravo, văd că începi să înveţi. La înghesuială, explică el, nu poţi să te fâţâi de colo-colo printre oameni. Rişti să-i atingi, inevitabil, pui paie pe foc. Mai observ că amenzi nu iau decât nişte puştani, domnişoarele timide şi unele doamne mai obosite, fără chef de harţă, plus cei din provincie. Da, cam aşa stau lucrurile. Ce-ai vrea, să nă batem cu malacii? Dacă eşti tare, du-te-n Ferentari şi scoate legitimaţia de controlor. Nu de frică, zice Mihai, care la început se înfigea bărbăteşte când era cazul, că doar a fost bodyguard, ci fiindcă n-are rost să complici lucrurile inutil. Pentru ce? Pentru un bilet de un leu-treizeci? Asta e situaţia la noi.

Dacă aş vrea să merg fără bilet prin Bucureşti, aş urca, aşadar, numai în autobuzele aglomerate. Şi în cele fără aer condiţionat. Bucureştiul fierbe la sfârşitul verii ca un cazan de smoală, curg apele de pe noi de alergătură, n-avem un duş undeva, la cap de linie, să ne mai limpezim, măcar un robinet să ne spălăm pe mâini. Aşa că alegem numai autobuzele neaglomerate şi cu aer condiţionat. Aş mai avea o şansă în plus dacă aş urca odată cu unul din acei vânzători ambulanţi care încearcă să-mi bage pe gât tot felul de nimicuri: bureţi de spălat vase, şerveţele parfumate, reviste vechi cu sâni goi şi integrame, brichete – toate cultivate, desigur, în balconul vânzătorului, pentru că, dacă ar fi furate, s-ar interesa poliţia. Dar nu se bagă, transportul în comun din Bucureşti e un  imens bazar ambulant. Controlorii n-au nici obligaţia, nici tupeul să se lege de chilipirgii, aşa că - bag de seamă - mai bine îi ocolim, ca să nu îi înfuriem şi mai tare pe călători. Apoi aş mai merge, tot fără nicio grijă, seara, după opt şi jumătate.  E ora când facem ultimul control, în drum spre depou. La nouă ieşim din tură.

Predau legitimaţia, buletinul de activitate. Marian Petcan, coordonatorul controlorilor, se ia din nou de ţinuta mea: joi, vineri, sâmbătă, duminică, hai să zicem că a mers aşa, dar de luni obligatoriu cu pantaloni negri şi cămaşă bleu, da? Şi să vin de la şase dimineaţa, că avem acţiune cu jandarmii. Îmi pare rău, zic, nu cred că mă voi trezi la ora aia, n-o să vin. Poftim? În primul rând, nu-mi place meseria asta, nu pot s-o fac. Voi puteţi, eu nu. Renunţ. N-aş mai rămâne decât dacă s-ar înfiinţa o poliţie a transportului în comun, să am cu adevărat autoritate. În al doilea rând, eu sunt reporter, de fapt. Iată legitimaţia. Am vrut să văd cum e să fii controlor. Şi cum e? Dom’le, nu e!

Citiţi Biletul la control, vă rog!
● Ep. 1: Un călător cinstit vrea să se răzbune pe controlori (VIDEO)
● Ep. 2: RATB -un uriaş cu picioare de cauciuc
● Ep. 3: Doar fraierii şi fricoşii plătesc amendă