”Epoca de aur” cumpărată pe bucăţi de români, chinezi şi americani

Îşi scutură căciula neagră, plină de zăpadă, printre picturile lui Toniţa, ale lui Victor Brauner, Magdalena Rădulescu sau Jules Perahim. Se uită rapid de jur împrejur, scoate şi lupa mică pe care o ţine mai mereu în geantă, după care se aşează liniştit pe fotoliul elegant, cu tapiserie dungată, roşie. Cu ochelarii pe nas, răsfoieşte cu de-amănuntul catalogul. Bărbatul subţirel, puţin adus de spate, este primul sosit la cele două licitaţii deschise de casa Artmark, una destinată epocii ceauşiste şi cealaltă avangardei şi expresionismului. Nu vrea să fie deranjat. Ştie doar că concentrarea trebuie să fie maximă şi că planul său trebuie dus la bun sfârşit. În timpul ăsta, sala este pregătită pentru licitaţie. Se aşează scaunele, tinere bine machiate şi cu părul aranjat la coafor preiau ultimele indicaţii ale clienţilor, plimbându-şi tocurile înalte dintr-o parte în alta, băuturile se torn în pahare, garderoba se umple cu paltoane şi haine de blană. Prinţul Paul şi Prinţesa Lia îşi fac apariţia. Bliţurile parcă iau foc. Bărbatul însă, pare să nu-i vadă. Încă îşi mai face semne în dreptul obiectelor pe care şi le-ar dori. Cere informaţii suplimentare unui reprezentant al casei de licitaţii. „Artachino este un pictor foarte bun, i s-au vândut tablourile şi cu 50.000 de euro. Preţul celui pe care noi îl avem aici, de 3.800 de euro, este excelent”. Bărbatul pare mulţumit de explicaţie şi bifează tabloul reprezentând o femeie care citeşte ziarul puterii, Scânteia.

Într-un colţ, îmbrăcat la costum negru, Iurgen are ochi numai pentru cele două porumbiţe din argint aurit şi emailat scoase la licitaţie. Îi convine preţul de pornire de 1200 de euro şi, dacă stă bine şi se gândeşte, parcă i-ar plăcea şi un steag de pe timpul răposatului, să-l pună alături de cel al ţării sale, Olanda. De trei ani este în România, nu ştie mare lucru despre ţara adoptivă, dar tot ce înseamnă trecutul unei naţii îl atrage.  Doamnei Marina i-ar plăcea cele două blănuri superbe primite cadou de Elena Ceauşescu, dar zice ea „nu aş putea să le port niciodată, ştiind că au aparţinut acelei femei”. Cu toate acestea îi este dor de perioada în care, la Cibernetică se intra foarte greu, când se mândrea cu vreo reuşită la institutul la care lucra sau când se strângeau buluc în casa vreunui prieten pentru a vedea filme pe casetă. „Statistic vorbind, eram ţara cu cel mai mare număr de aparate video. Când ne duceam la un coafor şi găseam un Paris Mach o răsfoiam din scoarţă în scoarţă. Paginile erau ferfeniţa de la atâtea mâini. Eram avizi de tot ce era nou. Acum, nu ştim ce să facem cu informaţia”, spune femeia de 60 de ani, care, datorită soţului diplomat, a locuit o vreme la New York. „Cine a trăit greu pe timpul comunismului, nu prea este interesat de această colecţie. Cei receptici sunt nostalgicii, tinerii curioşi şi persoanele care ştiu că valoarea acestor produse poate creşte odată cu timpul”, ne explică domnul Stomff de la casa Artmark raţiunile pentru care sala a devenit, dintr-o dată, plină ochi.

Licitaţia începe. Gigi Bădală este pregătit. De mai bine de 30 de ani studiază lumea artei, frecventează licitaţiile, iar hobby-ul i-a devenit afacere. Are casa cu trei niveluri înţesată cu mai mult de 300 de tablouri, porţelanurile îi taie răsuflarea, iar sculpturile, i s-a întâmplat să-i aducă un venit de 140 de ori mai mare faţă de preţul de achiziţie. Umblă talciocurile şi nu e ţară pe care să o viziteze şi în care să nu ajungă la târgul de vechituri. Ani buni a stat în Siria. Acolo a învăţat, cumpărând argint ieftin şi vânzându-l scump, să îmbrobodească oamenii şi să obţină cel mai bun preţ. Pentru caseta cu bijuterii a Elenei Ceausescu ar da maximum 600 de euro, albumul cu fotografii „Vizita lui Ceauşescu în Japonia”, legat în mătase, cu margini aurite l-a cotat la cel mult 1000 de euro, iar vasului de porţelan pictat cu motive tradiţionale româneşti, cu aur coloidal, încă îi mai cântăreşte valoarea. Tacticos, s-a aşezat pe ultimul rând din mijloc. De la pupitru se anunţă condiţiile licitaţiei. Lotul 1, lotul 2…60 de euro, 70, cine oferă mai mult, 1oo de euro. Vândut. Arareori, lupta devine crâncenă. Portretul lui Ceauşescu nu a fost râvnit de nimeni, la fel s-a întâmplat şi cu felicitările pe care el le trimitea cunoscuţilor. Bătălia s-a dat pe Iacul de bronz făcut cadou dictatorului de către Mao Tsedong în anii ’70, cotat la 300 de euro şi ajuns să se vândă cu 12.000 de euro, prin telefon. În sala înţesată de participanţi, lucrurile parcă se aranjaseră tacit. Rândul de chinezi veniţi cu tot neamul şi-au adjudecat blănurile cu peste 4000 de euro bucata, de la 1800 de euro, preţ de pornire, un englez a poftit la  fotografia celor doi Ceauşesti mergând la o secţie de votare, iar un tânăr îndrăgostit a mai pus 200 de euro pe lângă cei 400, preţul de pornire, şi i-a îndeplinit visul iubitei lui de a-şi ţine bijuteriile în caseta decorată cu sidef, primită în dar de Elena Ceauşescu. Patronul unui muzeu din Oraştie s-a ascuns în spatele paletei galbene şi n-a lăsat pe nimeni să se apropie de tot ce a avut legătură cu războiul: decoraţii, insigne, drapeluri, ordine, medalii şi plachete. 70 de obiecte au fost sfredelite de privirile celor dornici să le aibă acasă.

Dincolo de cortina ce desparte sala licitaţiilor de hol, vocea tânără a gazdei turuie asemenea unui robot: 10.000 de euro, o dată, de două ori, de trei ori, adjudecat. A sosit rândul picturilor, a artileriei grea. „Aţi venit la licitaţieĂ”, îl întreb pe un bătrânel rumen la faţă, ce tocmai sosise de afară. Omul mă priveşte curios, se repede la paharul cu vin roşu, cu mâna tremurândă îl dă pe gât dintr-o singură zvâcnire şi imi spune grăbit: „Nici gând. Sunt satul de Ceauşescu. Mata să guşti vinul ăsta. E minunat. Acuma mă grăbesc, că începe spectacolul la Ateneu!”