Încă un reportaj dintr-un sat acoperit de nămeţi

Sinistraţii ăştia sunt chiar enervanţi. Apar mereu pe la televizor, din vizuinile lor de sub zăpadă, şi se plâng că n-au aia, n-au aia, că nimeni nu le spune nimic, nimeni nu le dă nimic, nu îi sprijină nimeni cu nimic. Reporterii se bagă în nămeţi până la gât sau se suie pe casele îngropate în zăpadă, ca nişte cocostârci, şi scot pe plisc aceleaşi psalmodii de sfârşit de lume, împănate cu metafore şcolăreşti: necuprinsul de gheaţă, infernul alb, pustiul de zăpadă. Totul pe un fundal de muzici grave. Ca să te impresioneze. Să te ţină lipit de ecran.

Aud vorbele astea în tramvai, în drum spre Băneasa, dimineaţa. E viaţă la mâna a doua la televizor. Eu voi avea ocazia să o văd cu ochii mei. Merg spre sediul trustului Intact, unde ne întâlnim mai mulţi voluntari, colegi din trust, ca să ducem ajutoare în nu ştiu ce sat de prin Buzău.

Alţii s-au ocupat să strângă mâncare, haine, medicamente pentru sinistraţi, să facă rost de transport pentru noi, voluntarii. Noi venim la de-a gata şi urcăm într-un autocar cald şi încăpător, un hotel pe roţi. Nu suntem chiar aşa de mulţi, abia ocupăm jumătate din scaune. Puţini, dar veseli. Parcă plecăm într-o excursie.

Maşinile cu ajutoare au plecat înainte, altele vor veni din urma noastră. N-avem nicio grijă. Necazurile văzute la televizor sunt departe. Ce vedem noi pe geam, din fuga autocarului, nu seamănă deloc cu ce am ştim din presă. Parcă alunecăm pe luciul unei felicitări de Crăciun, una imensă, cât Bărăganul, cu brăduţi încărcaţi de nea, case cu căciuli pufoase, câmpuri înţesate de turme albe. Numai cadourile mai lipsesc. Şi Ştefan Hruşcă. Însă după vreo oră, când o cotim din drumul principal spre comuna Glodeanu-Siliştea, o mână haină rupe ilustrata şi ne aruncă pe un drum îngust, un defileu tăiat prin zăpada înaltă cât autocarul. Matahala are loc doar de două degete de-o parte şi de alta.

Intrăm într-un sat. Câţiva copii sunt înşiraţi pe marginea drumului, adică sus, pe meterezele de zăpadă. Cum stăm tolăniţi în scaune, le ajungem cu capetele la genunchi. Câţiva electricieni umblă la firele de pe stâlp doar înălţându-se în vârful picioarelor, cum aş umbla eu la lustra de acasă. Stâlpul indicatorului de intrare în localitate e îngropat, se vede doar numele, Corbu, parcă scris în aer. Un vlăjgan aleargă pe deasupra, sare peste indicator, coboară nişte trepte şi dispare într-o văgăună. În urma lui răsar din gaură, ca nişte iepuri din vizuină, femei şi copii îmbrăcaţi cu haine în toate culorile posibile. Ne repezim cu aparatele de fotografiat să prindem această apariţie miraculoasă a oamenilor din nimic. Putem doar bănui că acolo, sub zăpadă, e o casă.

Primul rând de case, din marginea satului, e acoprit cu totul de zăpadă. A fost prima linie de rezistenţă în faţa viscolului. Din al doilea rând de case, doar acoperişurile se mai văd. Oameni şi câini se adună în jurul hornurilor, din care ies funii subţiri de fum. Însă de la al treilea rând de case încolo priveliştea e una obişnuită, de iarnă. E o iarnă bogată, poate prea bogată, e drept, dar nu seamănă nici pe departe cu dezastrul endemic de la televizor. Nici primul, nici al doilea, nici al treilea sat străbătut cu autocarul nu sunt, cum se spune în presă, "sate întregi acoperite de viscol". Reporterii de televiziune aleg să transmită numai din casele mărginaşe, îngropate în zăpadă. Sunt imagini într-adevăr impresionante. Şocante.

În Casota, următorul sat, la fel. Mai departe, în Văcăreasca, la fel. Drumul a fost desfundat, sunt săteni la magazinul din centru, sunt urme pe zăpadă şi în faţa discotecii "Ultimul imperiu". Ierni ca asta îmi amintesc destule din copilărie. Numai că aici nu e nimic idilic, ci suntem în miezul unui cataclism natural. Aşa ştim cu toţii. Şi de aceea ne aflăm aici.

Mai departe de Văcăreasca nu se poate trece cu autocarul. Fiindcă aici sunt trase pe marginea drumului câteva camioane militare, cu prelată, pline cu ajutoare. Vreo douăzeci de oameni se împing, se înghiontesc. Unul strigă nişte nume de pe o listă şi încearcă în zadar să facă ordine. Mai vin şi alte camioane din faţa noastră, parcă ar fi manevre militare în Văcăreasca. Autocarul nu încape pe lângă maşinile armatei. Coborâm şi o luăm pe jos spre Cârligu Mare, ţinta noastră. Mai sunt câţiva kilometri până acolo. Zăpada e rasă până la asfalt, e mai bine de mers decât pe trotuarele din Bucureşti. Doar vântul, scăpat din labirintul caselor, izbeşte cu furie. Dar noi am venit pregătiţi pentru gerul năparasnic, viscolul năprasnic, iarna năprasnică prezentate năprasnic la televizor. Şi pare că nimic nu ne poate sta în cale.

Însă pe la jumătatea drumului ne oprim cu răsuflarea tăiată. În faţa noastră se înalţă un deal de omăt de patru-cinci metri. Un drum îngust, cât lama buldozerului, îl despică în lung ca pe un caş. Trecem în şir indian printre feliile colosale şi din nou simţim furnicături pe spinare. "Uau!", exclamă o fată de la PR uitându-se în sus. Pe toţi ne copleşeşte semeţia brutală a troienelor.

Nu trebuie să fie satele acoperite cu totul de zăpadă ca să se poată spune că sunt calamitate. E de ajuns să ai undeva în drum o barieră de omăt ca asta şi atunci tot satul ar fi izolat de restul lumii. Nu intră şi nu iese nimeni, ca în cetăţile asediate. Mori cu zile. Cum s-a şi întâmplat.

Ieşim din canion şi ajungem în Cârligu Mare. Şi aici, tot aşa, zăpada astupă doar casele lăturalnice. În rest, dacă ajunge până la genunchi. Ici-colo, pe la răscruci, pe unde vântul a găsit loc să-şi mâne caii, s-a înălţat cât gardul. Dar e frumos să fie zăpadă mare, e chiar idilic, ca în Coşbuc.

Ne îndreptăm spre biserică, unde maşinile cu ajutoare au ajuns înaintea noastră. Trebuie să le descărcăm şi să cărăm pachetele în braţe acasă la bătrâni, la bolnavi, la neputincioşi. Şi le vom face şi cărări în curte. Din urmă ne-au venit de la Bucureşti treizeci de lopeţi nou-nouţe, odihnite, numai bune de pus la treabă. Le şi văd pe fetele de la trust, că sunt mai multe fete decât băieţi, cum aruncă zăpada cu mânuţele lor învăţate cu pixul şi cu microfonul. Şi cum cară saci de cartofi sau cutii de lapte.

În capătul uliţei mă întâmpină un bătrân. A ieşit la poartă ca să vadă ce e cu ceata asta voioasă de băieţi şi fete, revărsată pe uliţă. "Cu ce ne sprijiniţi?", face spre mine. "Am adus mâncare", zic. "Lasă, bre, mâncarea. Cu ce ne sprijiniţi?"

Se recomandă Paul Vasilescu, 67 de ani. Are o mână ruptă, a căzut de pe scară, zice. Altfel, ar lua o lopată şi ar muta omătul, nu ar sta ca muierile la poartă să se uite cine trece pe drum, să caşte urechea la cine ce spune. Omul zice că nu vrea conserve de la "Jurnalul Naţional" şi de la "Antena 1". Treaba noastră ar fi să punem biciul jurnalistic pe spinarea primarului ca să ţină drumul deschis. Că dacă se poate umbla, atunci vine maşina cu marfă, omul se duce singur şi-şi ia mâncare de la magazin. Şi poate să intre Salvarea în sat când are nevoie cineva. A murit unul, săracul, mai la vale, unde fâlfâie baticele alea negre la poartă. O săptămână l-au ţinut în casă până a putut legistul să intre în sat. I-a făcut autopsia chiar acolo, pe masă, în odaia dinspre drum. Când ai drum, poţi să te duci la serviciu. Poţi să te duci la doctor. Poţi să te duci la apă. Apa de la fântânile din sat nu e bună de băut. E amară, nici animalele n-o beau. Doar la marginea satului sunt câteva fântâni cu apă bună. Să vii cu găleata de la capătul satului, prin zăpada pe alocuri cât gardul, nu e chiar în putinţa oricui. Cine nu e în stare să-şi aducă apă de la fântână topeşte zăpadă şi bea. Îi scrâşneşte praful în dinţi, dar măcar nu moare de sete. Aşa, fără drum, satul e o închisoare, o insulă. Abia în dimineaţa asta, după două săptămâni de izolare, s-a deszăpezit drumul şi foarte probabil tocmai ca să poată ajunge maşinile noastre cu ajutoare. De altfel, fâşia fără zăpadă se termină la biserică, unde vom descărca pachetele.

Peste toate, satul nu are lumină de două săptămâni. Cârligu Mare, spune Vasilescu, e oricum înapoiat, ca toate satele româneşti. Dacă îl mai laşi şi fără curent, îl arunci direct în epoca primitivă. Unii şi-au tras gaz în casă, şi-au pus centrale pe gaz. Dar fără curent centralele alea nu-s decât nişte cutii de tablă. Lemne nu şi-au făcut de toamna, că s-au lăsat în baza gazului. Şi acum le crapă mobila în casă, de ger. Cine le împrumută lemne pe cancerul ăsta, într-un sat sărac, dintr-o zonă fără păduri?

Telefoanele mobile s-au descărcat de mult. N-ai cu ce suna la un copil, la o rudă, să le spui că mai trăieşti, să-i întrebi dacă mai trăiesc. Un televizor să afli ce se mai întâmplă în ţara asta... Poate se anunţă că s-a pornit cineva spre ei să-i scoată din zăpadă, poate le spune cineva o vorbă bună la televizor, să-i încurajeze. Sunt două generatoare pe benzină în tot satul. Dar fiindcă nici benzina nu curgea la burlane, în cele două săptămâni de izolare generatoarele n-au pornit decât ca să încarce câteva telefoane mobile. Cum se lasă seara, oamenii se bagă sub plăpumi şi nicio luminiţă nu se mai zăreşte în întunericul alb.

"Dacă aveţi, daţi-mi o brichetă din aia cu luminiţă", ne roagă mai târziu moş Dumitru Iancu pe mine şi pe fotograful Alexandru Molovata. Am dat de moş Dumitru la marginea satului orientându-ne după un coş de fum ieşit de-o palmă din zăpadă. Din drum am păşit direct pe acoperişul casei lui. Ne-am învârtit o vreme cu lopeţile în mână şi până la urmă am observat mişcare într-o groapă săpată în zăpadă. Erau acolo bătrânul, nevastă-sa şi fiul lor retardat, "cu probleme", cum zic ei. Am coborât la ei în văgăună şi acum ne roagă să le dăm, dacă avem, ceva de luminat: dacă nu o brichetă, poate o lanternuţă, nişte chibrituri, lumânări. N-avem aşa ceva. N-avem decât două lopeţi de la mogul, noi şi neastâmpărate. "Atunci, zice femeia, vă rugăm să daţi zăpada de la barabolica aia, poate dau ăştia drumul la curent şi mai vedem şi noi ceva la televizor! Suntem singuri, televizorul ne mai ţine de urât."

Alex merge pe streaşina casei până în dreptul antenei şi o dezgroapă. Apoi sapă tot mai adânc, până ajunge la nivelul geamurilor. Când lumina pătrunde în sfârşit în casă printr-un colţ de geam, bătrâna se repede şi trage perdelele. Ne cheamă în casă, ne dă să mâncăm slanină cu pâine şi ne face câte o cafea la aragaz. A prins-o potopul cu trei butelii pline în casă. A avut noroc. Stăm toţi în veranda casei de sub zăpadă şi bem cafea. De la sinistraţi. În casă e cald. Căldura trece prin plafon şi topeşte zăpada. Sunt vagoane de zăpadă deasupra. De câteva zile a început să picure apa printre scândurile tavanului. Bătrâna ştie ce înseamnă asta, că poate să cadă casa peste ei. Casa e prinsă cu totul în zăpadă. Podul şi pereţii verandei s-au curbat sub apăsarea zăpezii. Dacă nu se rupe casa în două sub greutate, atunci se va prăbuşi când se va topi atâta amar de omăt. Să încerci să-l muţi cu lopata e ca şi cum ai lua cu lingura din mare. Poate numai cu câteva zeci de oameni sau cu nişte utilaje. "Dacă se dărâmă, se dărâmă peste noi. Eu de-aici nu plec", spune hotărât moş Dumitru.

Stau toţi trei în groapa aia şi aşteaptă o minune. Nici apă nu-şi pot aduce singuri, deşi fântâna e la vreo sută de metri, una dintre puţinele fântâni cu apă bună. Batrâna ne roagă să-i aducem nişte apă, că s-a săturat de zăpadă topită.

Urcăm în curte, la vreo trei metri, traversăm grădina pe zăpada întărită, trecem peste gard, din care se văd doar vârfurile parilor, apoi escaladăm un dâmb, coborâm pe nişte trepte săpate în zăpadă şi în sfârşit ajungem la fântână. La întoarcere, unul urcă pe trepte, celălalt îi dă găleţile pe rând. Şi tot aşa le coborâm. Bătrânii n-ar fi putut face treaba asta. Aproape de casă, calc mai apăsat şi mă afund în zăpadă până la brâu. Noroc că am două bidoane cu capac, nu mă ud. Găleţile sunt la Alex. Când se întoarce să mă scoată din nămeţi, observ că o găleată are însemnele PDL-ului. Găleată de campanie.

În drum spre biserică văd câţiva săteni cu geace de fâş de la PNL.
Dinspre biserică vin pâlcuri-pâlcuri de oameni cu braţele pline de pachete. Femei, copii, băbrbaţi în putere. "Aştia nu-s de la noi din sat!", zice un sătean, cârligean,  Iulian Radu, oprindu-se din lopătat. Îi taie cu privirea, pe sub sprânceană, pe veneticii care s-au băgat primii la ajutoare. Zice lovind cu lopata în zăpadă: "Aştia stau la şosea si pândesc când vin ajutoare. Se anunţă între ei, din sat în sat. Şi unde vin ajutoarele, hop şi ei ca lăcustele. E bătăia asta urâtă pe ajutoare, dom'le. Ruşinea lumii suntem. Unde te duci în ţara asta, când se dă ceva, e cu bătaie, e cu care-i mai tare şi cu care ia mai mult! Şi dacă are nevoie, şi dacă n-are, se bagă să ia! O fi şi sărăcie, dar e şi multă nesimţire. Domnule, când mai aduceţi ajutoare, daţi-le voi cu mâna voastră la cine are nevoie. Că dacă le lăsaţi aici, ajung numai la unii, nu şi la alţii. Ce s-a ales de camionul de pui congelaţi? L-au îmăpărţit între ei o mână de şmecheri!"
Aterizezi din Bucureşti într-un sat oarecare, n-ai de unde să ştii cine e flămând şi cine se preface. Noroc cu părintele Marian Tudor, le împarte el cum ştie mai bine, că el cunoaşte satul. Dar nici aşa nu-i mulţumită lumea, că unii îs pocăiţi şi nu primesc, alţii cică primesc prea puţin, alţii că de ce le-ai dat doar cartofi, ce, ei nu se califică pentru carne? "Mie nu mi-a dat nimic, că a zis că bărbată-miu are tractor", cârcoteşte o femeie. Dacă le împărţea primarul, tot nu era bine. Mereu e cineva nemulţumit, oricine ar împărţi ajutoarele.

Mai încolo mă reîntâlnescu cu Alexandru Molovata. Râneşte zăpada în faţa unei porţi. Trecea pe-acolo, a văzut o bătrână căznindu-se de una singură, i-a luat lopata din mână şi s-a încins el la bătaie cu nămeţii. Şi dă-i, şi dă-i, cu aparatul de fotografiat la gât. Nu e deloc uşor să tai omătul bătătorit şi îngheţat, apoi să-l arunci la doi-trei metri. Cer şi eu o lopată şi îi vin în sprijin lui Alex. Când terminăm, el pleacă spre biserică, eu mai rămân pe uliţă. Aflu, din vorbă în vorbă, că un bătrân de 84 de ani n-a mai ieşit de câteva zile din casă, nu ştie nimeni dacă mai trăieşte sau nu. Mă întorc la femeia căreia i-am făcut cărare la poartă cu Alex şi o rog să-mi împrumute o lopată ca să despic omătul până la bătrânul ăla, vecinul ei. Şi nu vrea să-mi dea lopata. Vă rog! Nu vrea şi pace. Că dacă i-o stric?

În afară de câţiva oameni organizaţi de preot, care au umblat cu lopeţile din poartă în poartă,  nu găseşti pe mulţi care să se poată lăuda că s-au interesat şi de viaţa altora. Mă întorc la Iulian Radu şi îi spun de moşul rămas în casă. Iulian sare gardul, de fapt păşeşte pe zăpadă pe deasupra, şi începe să-şi facă drum din curte spre uliţă. Se vede că zăpada e neatinsă, deci n-a intrat şi n-a ieşit nimeni din curte. Ne vine în ajutor un băiat de vreo douăzeci de ani, Adrian Tudosie. E din Bucureşti. A venit aici, în sat, la bunica lui, când a aflat ce se întâmplă. Iulian merge cu lopata înainte şi la un colţ de gard dezgroapă de sub zăpadă un câine, apoi altul. Potăile încep să latre. Se bucură. Îl găsim pe bătrân în uşa casei. Înfofolit într-o şubă, cu un fes tras peste o broboadă veche şi soioasă. Pe masa din tindă sunt câteva castroane murdare şi o bucată de mămăligă îngheţată bocnă. Bătrânul stă în mijlocul satului, dar zile la rând nu l-a băgat nimeni în seamă. "Fiecare e pentru el", murmură moşul cu o voce sugrumată. Mă jenez să-l întreb unde şi-a făcut nevoile zilele astea. Acum Iulian, cu forţe împrospătate de camera de filmat întoarsă spre el, dă frenetic din lopată, face o cărare până la veceu. Apoi duce o ramificaţie până la stogul de coceni din grădină şi alta până la grajd. Moşul ţine acolo o mârţoagă. Îi pune în iesle un snop de coceni îngheţaţi şi îi dă apă amară de la fântâna din curte.

"Oameni buni, mai ajutaţi-vă şi voi între voi!", le spun lui Iulian şi bătrânului când plec. Şi când ajung spre seară la biserică la fel le spun, pe un ton şăgalnic, şi sătenilor care stau în drum şi se uită la colegii mei cum descarcă o maşină cu lapte şi cu pâine. "Ia hai să punem şi noi mâna", îşi fac curaj nişte femei. Ne înşirăm de la maşină până la uşa bisericii şi dăm pachetele din mână în mână. Îmi fuge gândul la o secvenţă din "Secretul din Santa Vittoria", când toţi oamenii din sat se înşiraseră pe o distanţă enormă şi dădeau din mână în mână sticlele de vin, avuţia lor, ca să le ascundă de nemţi. De fapt, nu sutele de mii de sticle de vin erau marea lor avuţie, ci solidaritatea lor. Earu toţi acolo, în frunte cu primarul lor, Bombolini, interpretat de Anthony Quinn. Aici, nici pomeneală de primar. Suntem doar noi şi câţiva oameni săraci dintr-un sat sărac şi îmbătrânit de la marginea Bărăganului. Atât de săraci, încât beau apă din găleţi pedeliste şi poartă fâşuri de la liberali. Şi nici vin de ascuns din calea potopului nu au. Doar multă zăpadă.