O noua specie de animal social a aparut in Dobrogea: alegatorul mutant

Suleiman Mehmet avea un cartof. Îl ţinea sub pernă. Şi acum nu-l mai are. Dă din mâini în uliţă, printre vecini, ţipă la ei pe turceşte: care mama dracului i-a luat cartoful? Habgiuriu! Cugiuc! Cîşlîc! – sau ce-o fi zicând el acolo. Dar cine-ar fi prost să recunoască, dacă ar avea un cartof? Când vede că nu scoate de la vecinii lui nici măcar un răspuns, darămite cartoful, Suleiman intră plin de draci în bordeiul lui cât un mormânt şi începe să joace. Se vede prin gemuleţ, ca printr-un solz de peşte, cum saltă mărunt, pocneşte din degete şi dă din cap supărat.

Asemenea furtişaguri între vecini sunt nu sunt deloc rare în satul Făurei. De fapt, de când comuna constănţeană Băneasa a devenit oraş, Făureiul este, oficial, cartier al acestui oraş. E un loc unde n-ai niciun motiv să vii. Iar dacă nimereşti din întâmplare, îţi doreşti să pleci cât mai repede. Te alungă sărăcia care ţipă din toate curţile, oamenii care nu au altceva să-ţi spună decât că le e foame şi să le dai ceva, mizeria de peste tot. Aici, singurul loc unde poţi păstra mâncarea în siguranţă este în burtă. Atât cât o poţi păstra.

Făureiul, sau Kalaici, pe turceşte, e locuit de turci şi de ţigani turci, plus patru familii de români. De toţi, cam 1.600 de oameni. Dintre aceştia, unul e şofer pe ambulanţă, iar doi sunt oameni de serviciu la şcoală. Trei salariaţi în tot satul. Alţi vreo două sute trăiesc din pensii mici, de ceapeu, trei din comerţ, câţiva din agricultură, arendaşi, şi alţii câţiva din cerşit internaţional. Iar restul, cam 1400, Allah cu mila! Nici ei nu ştiu să spună cum fac de prind o zi după alta.

Până la începutul lui 2011, aceştia erau asistaţi social. O dată pe lună înflorea banul în sat, mirosea până la cer a cartofi şi a fasole, apăreau capoate colorate pe uliţe şi carpete noi pe pereţi. Era frumos. Ei aveau grijă să nu strice această stare de lucruri. De aceea se fereau să se angajeze pe undeva - în caz că ar fi avut unde. Nu creşteau animale pe lângă casă. Cei ce n-au avut pământ deloc au primit câte un hectar, după revoluţie. Când s-a putut vinde, l-au vândut. Aşa au dispărut şi animalele din bătătură, fiindcă nu mai aveau cu ce să le ţină. Orice venit ar fi putut să le pericliteze firicelul de bani – subţire, dar constant şi sigur. Au rămas cu hainele de pe ei şi cu pereţii de lut şi de bălegar în jurul lor. Mustafa Iaşar a scăpat şi de straturile de legume din curtea cât un teren de fotbal. "Mai vine ginere-miu la mine cu măgarul şi măgarul mănâncă tot, degeaba pui în pământ”, spune Mustafa. Acum măgăruşul ginerelui sparge bulgări cu copita ca să roadă nişte capete de rădăcini. Fiindcă Mustafa Iaşar are curtea de peste o mie de metri pătraţi nu mai poate primi ajutor social. Munceşte cu ziua la românii mai înstăriţi din Băneasa. De trei săptămâni n-a mai prins nicio zi de muncă. Dar când prinde, ia zece-douăzeci de lei. Până seara îi şi fumează. De câteva ori a venit cu pâine acasă. Sunt zece suflete într-o căsoaie aplecată pe spate, pe care măgăruşul ar putea s-o dărâme nu cu o copită, ci cu un răget. Dar de foame, nici nu mai rage. De la Mustafa în sus, pe uliţa care duce în Bucureşti, mahalaua de bordeie, toţi vecinii sunt în aceeaşi situaţie. Ies la poartă şi se câinează în limba lor. Puţinele cuvinte româneşti pe care le ştiu le folosesc să-ţi ceară bani. De-o pâine. De un sahar. De un pachet de ţigări.

Practic, tot satul trăia din ajutor social. Chiar şi pensionarii. Fiindcă pensia lor se împărţea la toţi membrii familiei, care nu aveau niciun venit, şi reieşea că familia, pe total, e suficient de săracă pentru a primi ajutor de la stat. Acum nu mai primesc. Şi nu-i de mirare că poate să-i dispară cuiva cartoful de sub cap. Suleiman e sigur că i-a fost furat când dormea.

Deodată, Suleiman Mehmet se opreşte din dansul lui îndrăcit. Iese cocoşat din bordei, cu cartoful în mână. Iată-l! Deci nu i s-a furat, ci s-a rostogolit. Şi, al dracului cartof, s-a ascuns într-o groapă din podeaua de lut. Dacă Suleiman nu e atent, o bună parte din avuţie poate să-i dispară în podea. Suleiman nu poate nici să-şi sporească averea peste capacitatea podelei de a i-o înghiţi, nici să-şi facă o podea ca lumea. Pentru că e analfabet, nu ştie nicio meserie şi nici nu i-ar plăcea să facă vreuna. Nici nu ştie câţi ani are. "Doi-opt”, zice el, după ce se gândeşte un pic. De unde ştie? Păi, i-a zis o doamnă de la primărie, când a fost să ceară ajutor social. Şi când a fost? Când era mai tânăr. I-a rămas în cap că are doi-opt ani şi-o ţine tot aşa. O să moară tânăr. Nu numără zilele, nu numără anii, la el viaţa n-are alte repere decât frunza din copaci: când iese pe crengi şi când pică. Înainte, când lua şi ajutor social, mai măsura timpul şi de la o plată la alta. Buletin are, dar nu-i la el. E la magazin. Îl va recăpăta când va plăti tot ce a luat pe datorie.

Vecinul Suleiman Iusein e şi el analfabet. Zice că are 43 de ani. Ştie sigur că e mai mare cu doi ani decât fratele lui, Duran. Deci Duran are 41. La rândul lui, Duran susţine că nu are 41, ci 34 de ani. Iar fratele lui, fiind mai mare cu doi ani ani, nu poate să aibă decât 34 plus 2, deci 38, cel mult 39. În niciun caz 41. Fraţii se uită încurcaţi unul la altul. Cer lămurire de la mama lor, dar ea e mai neştiutoare decât amândoi la un loc şi îi încurcă şi mai tare. Din fericire, Duran are buletinul acasă. După act, Duran are 32 de ani, nu 34, cum ştia el. Iar Suleiman ar trebui să aibă 34, nu 43. Brusc întinerit, Suleiman Iusein râde stânjenit, zice că va ţine minte. Şi cere bani de ulei, că n-are. Dacă primarul nu-i mai dă bani, cu ce să-şi cumpere el ulei? De fapt, îşi va lua ţigări. Suleiman fumează ca turcul. Allah dă voie la fumat. Dar Allah nu dă şi bani de tutun. "Ascultăm la Allah, zice Suleiman, dar mâncăm la porc, la slănină, dacă altă mâncare nu ne dă. Ca să nu murim. Allah iartă, că Allah bun, primarul rău!”

Primarul cel rău, Gelu Iordache, a dat cât a dat, pe urmă n-a mai dat. De 20 de ani e tot în fruntea primăriei Băneasa. Secretar, viceprimar, primar. Când dădea, ieşea primar. "Avem şi noi, partidele politice, o vină”, admite primarul.

Aproape jumătate din voturile din Băneasa sunt în Făurei, la turci. Dacă Făureiul te votează, câştigi. Turcii sunt doar analfabeţi, nu şi proşti. Au văzut că voturile lor aduc bani şi au început să negocieze. Dai atât, votăm, te facem primar. Şi s-au învăţat aşa.

"Când am ieşit prima oară primar, recunoaşte Gelu Iordache, eram la Partidul Socialist – Tudor Mohora. Era indicaţie de la partid să cununăm, să botezăm, să ne lipim de electorat. Asta am făcut. Veneau liderii lor cu lista: uite, botează-i pe ăştia. Cam cinci milioane mă costa un botez. Acum am 65 de fini: Mustafa-Gelu, Orhan-Gelu, Selciuk-Gelu, Ghiulgean-Geluţa şi tot aşa”.

Gelu Iordache boteza şi făcea dosare de ajutor social. Le arăta steaua, semnul lui electoral, turcii – pentru că ei nu îşi spun ţigani, ci turci - puneau ştampila pe steaua lui.

Ca să votezi nu e nevoie de prea multă carte. Asta o ştiu bine politicienii. Şi cei mai vechi şi cei mai noi. Nu s-ar putea spune despre dânşii că s-au zbătut prea tare să-i atragă la carte pe turcii din Făurei. Mai toţi sunt analfabeţi. Dar nu aşa: analfabeţi tun! Şcoală a fost dintotdeauna în sat, dar totodată exista şi credinţa generală că nu merită să îţi baţi capul cu ea. Copiii vorbesc doar în limba turcă acasă, de mici. Româneşte încep să prindă la grădiniţă, într-o fostă magazie de lemne. Cei mai mari vin la şcoală pentru corn şi lapte. Unii vin în şlapi, vineţi de frig, cu mucii după urechi. Rar câte unul mai răsărit la învăţătură. Actualul director al şcolii, Orhan Osman, este singurul absolvent de facultate din mai multe generaţii. Nu ştie să fi fost altul înaintea lui în tot satul şi nici după el. Şcoala nouă e făcută peste noapte, un heirup electoral, cu pereţi falşi pe schelet metalic, cu săli încălzite şi nu prea de nişte calorifere electrice. Dar e incomparabil mai bine decât în şcoala veche, cu două săli de clasă. În 2005, an dezastruos la examenul de capacitate în tot judeţul, primarul de atunci, tot Gelu Iordache, s-a dus la Constanţa şi a cerut fonduri pentru o şcoală nouă în Făurei. Flutura în mâini o hârtie de la inspectoratul şcolar, care adeverea că la Făurei promovabilitatea la examenul de capacitate fusese de 50 la sută. "Aşa mult?”- s-au mirat conducătorii judeţului? "Chiar mai bine decât la şcoli de prestigiu din municipiu! Bravo vouă, felicitări!”. Şi i-au dat bani de şcoală. "Meritul este şi al fratelui meu mai mic”, spune directorul Osman. "În acel an, în Făurei s-au înscris la capacitate doi elevi. Fratele meu a luat examenul, celălalt a picat. Cincizeci la sută promovabilitate!”

Pe uliţa Bucureştiului, mahalaua de lut şi balegă de cal, copiii joacă barbut în colb, pe ambalaje de nes "3 în 1”. Nu arată deloc semnele trecerii prin şcoală. Dintre toţi, doar turcaleţul Boston, ţâncul de vreo zece ani care dă şase-şase când vrea, poate să descifreze ce scrie pe ambalajele de nes. "E adevărat, nu avem voie să lăsăm repetenţi în clasa întâi. Şi astfel mulţi ajung în clasele mai mari fără să ştie să citească, n-au cum să înveţe ceva, nu mai ţin ritmul”, explică directorul şcolii.

Dar şi aşa, fără strălucire la învăţătură, copiii vor deveni alegători în toată regula. Cum desluşesc acum semnele de pe zaruri, vor putea să desluşească şi semnele electorale în buletinele de vot, când vor fi mai mari. Să fie săraci şi proşti, să-i poţi cumpăra cu o pungă de mălai. Cam asta spune, cu cuvintele lui, moş Ion Doroiman, unul dintre ultimii români din sat. Îmbrăcat într-un veston militar, fără epoleţi, de la ajutoare, bătrânul pare un general înfrânt şi umilit de un inamic fără onoare.

Primarul Iordache a înţeles bine asta în toate mandatele lui. A cununat şi a botezat, în numele lui Allah, de sute de milioane. Dar când ceilalţi candidaţi au început să cumpere voturile cu banii jos, naşul Gelu n-a mai putut ţine pasul şi a ieşit doar viceprimar. Turcii luau şi de la unii şi de la alţii şi votau ce nimereau, ieşea cine ieşea, ei tot se alegeau cu ceva. "Şi s-au dezobişnuit de muncă, zice, supărat, primarul. Când a venit consulul Turciei, cu mare alai, să facă o fabrică de covoare în sat, ca ajutor pentru comunitatea turcă, au zis: lasă, bre, adu-ne nouă direct covoarele să le vindem. Dar o crescătorie de pui nu vreţi? Lasă, bre, că se fură. Uite, mai vin ajutoare de la străini, cu tirurile. Sărim pe ele, le golim, ne îmbrăcăm copiii. Ne mai dă primarul haine de armată, de la unităţile desfiinţate. Mai vine şi Gheorghe Hagi cu ajutoare. Mai vindem calculatoarele primite de la guvern. Vindem şi pământul primit de la primărie. Că dacă te prinde cu puţină avere acolo, nu-ţi mai iei socialul. Satul ăsta a tras toata Băneasa în jos!”

În campaniile electorale erau vremuri de huzur în sat. Dar nici traiul dintre tururile de scrutin nu era de lepădat. Aproape 90 la sută din populaţia satului primea ajutor social, între 90 şi 250 de lei pe lună. Dar voturile se puteau cumpăra şi altfel. Alegătorii din Făurei nu dădeau bani pe lemne. Le luau din pădure. Cărau cât aveau nevoie cu un măgăruş înhămat la o cotigă. Nu erau pedepsiţi pentru asta. Nimeni nu era prost să-şi bage electoratul la puşcărie. Uliţele au fost pietruite, pe urmă au redevenit uliţe, apoi iar drumuri şi iar uliţe. Ce piatră ziua se punea, noaptea dispărea. Apărea în curţi. Nu prea aveau garduri, dar aveau alei pietruite până la veceurile făcute din nişte aşternuturi giorsăite înşirate pe patru pari. Cum să fi arestat un sat întreg de alegători că furau piatra de pe drum? "Mai bagă, dom’le, zece camioane, să ia toţi, să le ajungă!”, s-a dat ordin de la judeţ. Şi s-a băgat. S-a dat. Acum e ceva piatră şi pe uliţe, e ceva piatră şi prin curţi. Şi toată lumea e mulţumită. "De atâta bine, zice primarul Iordache, populaţia s-a dublat în 20 de ani. La revoluţie erau 800 de locuitori în Făurei. Acum sunt 1600. Ce te faci cu ei?”

La întrebarea retorică a edilului răspunde moş Sali Sali, şi el analfabet, dar şiret ca un vulpoi. Te faci, zice, că nu-i mai iubeşti. Observi deodată că le place să stea cu mâna întinsă. Că-s analfabeţi. Că put. Că în toată mahalaua de bordeie de pe deal nu găseşti o periuţă de dinţi. Că brusc ei nu mai sunt turci, ci ţigani turci. N-ai cu cine, bre! Şi atunci, ca şi cum nu i-ai mai cunoaşte, ca şi cum nu ai mai fi interesat de voturile lor, pac!, le pui dop la ţeava cu bani. "Mai bine să ne împuşte, şi gata!”

De la începutul lui 2011, ajutor social mai primesc o sută de familii. Ceilalţi din Făurei sunt la fel de săraci, dar nu mai primesc socialul doar din motive birocratice. Nu au acte pe bordeiele în care stau şi câte cinsprezece, claie peste grămadă. Le-a ridicat fiecare pe unde a prins o bucată de pământ liberă, la marginea satului, pe imaşul comunal. Nu i-a întrebat nimeni de autorizaţie de construcţie, de titlu de proprietate. Şi asta era tot o formă de a le cumpăra bunăvoinţa şi voturile. Acum, o schiţă cadastrală, obligatorie la dosarul social, costă 150 de lei. Un certificat fiscal, cam tot atât. Plus nişte hârtii de la oficiul forţelor de muncă de la Medgidia, la 85 de kilometri. Atâta bănet n-are nici el, onorabilul Sali Sali, a cărui pensie e cheltuită pe mai multe luni înainte, pe caiet, la magazinul lui Gemal. De aceea bătrânul pişicher pretinde un pachet de ţigări pentru un scurt interviu la colţul străzii. Dar să fie neapărat Pall Mall. Albastru.

Pe sub Făurei trece un fluviu subteran care se varsă în mare undeva pe la Mangalia. Au sondat nişte geologi trimişi de Rotary Club şi s-au speriat de forţa cursului. Dar în Făurei tot satul ia apă de la un izvor din centru, din ashai. Nu vrea primarul să le tragă apă în curte, strigă toţi. De douăzeci de ani li se tot promite că li se va aduce apa sub nas. Curge pe o ţeavă, din deal, de sute de ani. Bălteşte şi se împute în mijlocul satului. Şi nu vine nimeni să curăţe locul. De ce nu vine nimeni să adune gunoiul din canale? Când vine câte un sel, adică puhoi, ne ia casele la vale. Să ne facă şi nouă nişte case ca lumea! Să ne dea şi nouă ceva! Astea le cer mai ales bărbaţii care zi de zi sprijină pereţii magazinelor din centru cu umerii lor puternici. N-au unde munci nici dacă ar vrea. "La noi tot timpul e duminică”, spune unul.

Anul trecut, satul Făurei a adus la bugetul local o mie de lei. Atât s-a putut aduna din taxe şi impozite pe terenuri, clădiri şi maşini. Să-i dai în judecată? Ce să le iei? Pe de altă parte, doar două tinere din Băneasa au adus la bugetul localităţii natale de optzeci de ori mai mulţi bani. Opt sute de milioane de lei vechi. Deocamdată doar pe hârtie. Pentru că încă nu şi-au plătit amenzile pentru prostituţie.