Parisul vorbeşte

Cum am coborât pe Aeroportul Charles de Gaulle, franceza a de­ve­nit, dintr-o limbă pe care o găsisem în cărţile lui Dumas şi ale lui Ana­tole France, ale lui André Gide şi ale lui Proust, o limbă vie. Vor­beau oamenii în franceză, dar vorbeau şi locurile care aveau o po­veste de spus, prin plăcuţe aşezate frumos de primărie în calea pa­rizianului, dar şi a turistului, vorbeau şi firmele, prin jocuri de cu­vinte. Bulevardele sunt mari, clădirile sunt frumoase şi, oriunde te uiţi, vezi ceva care te scoate din drumul tău şi te atrage. Dar dincolo de măreţie, Parisul e seducător prin micile magazine pline de flori sau de scoici, de carne sau de haine, prin vitrinele imense ale mari­lor firme de haute-couture, dar şi prin firmele mici şi cochete.

 În Jardin des Tuileries găsesc o placă de piatră care spune: „Din aceste locuri, pe 1 decembrie 1783 au plecat fizicianul A.C. Charles şi Marie-Noël Robert în nacela primului mare balon cu hidrogen. Aéro-Club France”. În apropiere de Sacré-Coeur, o altă plă­cuţă povesteşte despre un alt balon: În 1870, războiul şi asedierea pa­ri­sului i-au dat lui Nadar ocazia să adauge un ultim episod carie­rei sale de aeronaut. Începând cu 4 septembrie, el îşi instalează, re­vo­l­uţionar, compania sa de piloţi de aerostate în Piaţa Saint-Pierre: ba­loanele sunt destinate nu numai observării liniilor inamice, dar şi comunicaţiilor poştale. Pe 7 octombrie, un balon nou se ridică în mi­j­locul mulţimii venite să asiste la lansare; în nacelă se afla minis­trul Gambetta. Victor Hugo, martor la scenă, o descrie astfel: «Era fru­mos. Un soare blând, de toamnă. Sub balonul lui Gambetta flu­tura flamura tricoloră. S-a strigat: Trăiască Republica!»„. Ridic pri­virea, e acelaşi soare bâlnd şi parcă văd cerul invadat de baloane.

Baloanele cu nacelă devin minuscule într-o vitrină, iar Tour Eiffel, cu picioarele imense de oţel, dantelate, rafinate şi indestructibile, se multiplică, îşi schimbă culoarea cafenie în auriu, argintiu şi roz-aprins şi atârnă pe o sârmă, pe care un bărbat o flutură în căutare de clienţi în faţa Luvrului.

Pe o latură a muzeului, o pânză cu o poză ce imită arhitectura, scrie: „Acest afişaj contribuie la finanţarea restaurării acoperirii şi faţadelor Salonului Pătrat, acoperirii din jurul Curţii Sfinxului şi a cadrului galeriei lui Apollo din Muzeul Luvru”. Îmi place când reclamele se justifică. Îmi place cum, în Paris, primăria şi firmele vorbesc cu trecătorii. În metrou, pe linia 10, am văzut pe un afiş o cheie sol şi următoarea avertizare: „Vă sfătuim să nu răspundeţi solicitărilor muzicanţilor care cântă în trenuri, din moment ce nu sunt autorizaţi. Să le daţi bani înseamnă să încurajaţi această activitate. Pentru a vă propune o destindere muzicală de calitate, RATP acreditează în fiecare an, prin casting, peste 300 de muzicanţi, aceşti artişti sunt autorizaţi să-şi exerseze arta numai pe coridoarele staţiei de metrou”.

La staţia Abbesses, sub titlul „Cultura metroului – Poveştile metroului”, o plăcuţă anunţă: „Staţia Abbesses este una dintre cele mai adânci din reţea (36 de metri sub nivelul străzii) şi, de asemenea, singura staţie care dă acces direct la colina Montmartre, celebră mai ales pentru artiştii ei. Cu ocazia renovării staţiei Abbesses (2007), Regia de Transport a comandat asociaţiei artiştilor «Paris-Montmartre». Opere originale, pentru a armoniza spaţiile sale cu acest mediu urban excepţional”. Deasupra, o altă plăcuţă prezintă istoria unuia dintre cele mai vechi edificii religioase din oraş: Saint-Pierre de Montmartre a fost ridicat pe locul unde se afla un templu dedicat zeului Marte. A fost închis în timpul Revoluţiei, iar în 1794 i s-a construit un turn destinat instalării telegrafului optic al lui Chappe, care a funcţionat până în 1844. Până şi pe Bazilica Sacré-Coeur există două afişe din pânză, de pe care se poate afla că în acel loc, „de 125 de ani, zi şi noapte, cineva se roagă la Dumnezeu”.

Afişe mari, colorate, cu oameni care au capete de animale, fac în metrou apel la călători, cerându-le, cu umor, să rămână civilizaţi în orice împrejurare. „Când e la 86 de decibeli, o confidenţă nu mai are nimic confidenţial”, scrie pe unul dintre panouri.

Numele de firme sunt amuzante şi fac trimiteri subtile. Restaurantul „Le violon dingue”, adică „vioara nebună”, şi-a căpătat numele după ce a fost alungat „r”-ul din „violon d’Ingres”. O florărie se numeşte „Au nom de la rose” (iar cartea lui Umberto Eco – „Numele trandafirului”). O firmă ce vinde corpuri de iluminat are pe frontispiciu „Arlumiere” (iar „ar” ar putea veni de la „art”, artă) şi biblicul „Que la lumière soit” („Să fie lumină!”). O librărie din Montmartre se numeşte „Le singe qui lit” (maimuţa care citeşte), iar o alta ia în joacă numele celebru al Mona Lisei: „Mona lisait” („Mona citea”). O agenţie de voiaj poartă numele exploratorului „Thomas Cook”, parcă pentru a spune că, până la urmă, orice călătorie presupune o explorare, o aventură. Există „haute couture”, cu haine unicat, dar există şi un loc al cărui nume sugerează o coafare exclusivistă: „Haute coiffure”.

Umblând până la epuizare prin oraşul plin de poveşti, cuvintele lui Anatole France mi-au revenit iar şi iar în minte: „C’est pourquoi j’aime Paris d’un immense amour”.