Pena, castelul de turtă dulce

„Urmează Sintra, pe­ron pe partea dreap­tă!” Nici nu ştii când ai părăsit Lisabona, când te-ai urcat în trenul-shuttle care vine şi pleacă la un interval de circa zece minute, când ai admirat des­chi­derea spre imensitatea albastră a ocea­nului, ca o deschidere către o nouă viaţă, când ai trecut, privind cu mâna straşină la ochi de statuia lui Jessus, probabil de di­men­siunea celei  de la Rio, dar mult mai apro­piată, mai omenească. La coborârea pe peron, ai o ocazie aproape unică. În stân­ga vezi Atlanticul, iar în dreap­ta zăreşti mun­tele şi castelele me­dievale. Şi simţi, pentru prima dată, mirosul de turtă dulce...

Palacio da Pena... Drumul către castel începe din Sintra şi, aproape invariabil, după o oră şi ceva de tur al oraşului în magazine, muzee şi cârciumioare cu două-trei mese scoase pe terasă şi unde paharul cu bere neapărat portugheză şi cafeaua expres tare, mică şi fierbinte par comenzi de nerefuzat. Când, realizând că rişti să pierzi programul de vizitare a castelului, te aşezi în sfârşit în staţia de autobuz, ai deja bagajul de cunoştinţe aproape de limita maximă, întocmai ca şi traista burduşită cu suveniruri de la Muzeul Jucăriilor sau din Piaţa Centrală.

Drumul până la castel durează câteva minute şi nu este indicat celor care au rău de autobuz, serpentinele strânse până la unghiul ascuţit al acului de păr şi senzaţia de mers pe piatră cubică constituind tot atâtea probe de încercare. Dar merită! Odată ajuns în poarta castelului, o altă lume ţi se deschide la picioare. Care picioare tremură încă după raliul ca pe macadam pe care tocmai l-ai încheiat. Prima senzaţie pe care o încerci este aceea că te-ai trezit în lumea lui Walt Disney şi că în fiecare clipă, de sub bolţile frumos arcuite şi din spatele zidurilor colorate în roşu şi galben, vor ieşi Mickey Mouse sau Minnie Mouse. Eu merg şi mai departe şi spun ca te aştepţi ca personajele desenelor animate să apară servind turta dulce (uffff, prea miroase tare...) în formă de inimioare cu frânturi de oglindă pe ele, doar castelul este una dintre cele mai frumoase reprezentări ale romantismului european al se­colului al XIX-lea.

Castelul Pena nu trebuie văzut! Nu este suficient. Castelul Pena trebuie simţit, acoperit cu toate simţurile, aşa cum faci cu prăjitura prefe­rată, cu cadoul dorit, cu iubita. Fiecare încăpere şopteşte altceva, fiecare arcadă te duce în altă lume, fiecare tunel îţi deschide altă perspectivă. Iată un singur exemplu: pe esplanada principală, de deasupra intrării, dacă ai prins o zi însorită de vară, aerul pare a sta pe loc, nemişcat. Dacă faci patru paşi, nici unul în plus, pe sub bolta ce duce la terasa interioară, ai senzaţia planorului care e pe punctul de a decola, atât de năprasnic e vântul cald ce e gata să te ia pe sus.

Până la urmă şi misterul mirosului de turtă dulce este nu numai dezlegat, ci şi... gustat! La ultimul nivel se găseşte o cofetărie-cafenea unde prăjiturile par un accesoriu de neratat în încercarea de a străpunge cu privirea linia orizontului, coborând tandru în ocean.