Vintage Ceauşescu

Pun mâna pe inimă şi mărturisesc că te­ma lu' Ceauşescu exploatat în mod exo­tic în artă, societate, presă etc. mă ener­vează. A vorbi astăzi despre Ceau­şescu, într-un text de ziar, într-un reportaj cu valoare de docu­men­tar la televizor, într-o amă­ră­ciu­ne de film care te buşeşte şi un râs on­tologic cum poate să ia premiu o ase­menea căzătură, a exploata curio­zi­tăţi sinistre ale unora şi a le prepara, spe­cial pe gustul lor pentru morbid, o tocăniţă de comunism servită rece şi slinoasă la festivaluri inter­na­ţio­na­le, ei bine, asta mie-mi sună ca o re­ţe­tă a disperării.

E ca şi cum, în afară de Ceauşescu, ţara asta nu mai are nimic zdravăn de oferit. N-ai nimic de spus? Zi de Ceauşescu şi toată Străi­ne­zia o să ţi se uite-n gură ca la stoma­tolog. Se cheamă că le-ai luat mau'. Ne­­crofagia ceauşescologică a dispe­ra­ţilor după succes îl preface pe să­racu' dictator, că mi-e şi milă de el, într-o reţetă haliudiană, în care perso­na­jul rău o sfârşeşte rău şi ăla bun cu­lege laurii. Oh.

Se pare că eterna aplecare pe si­nis­tra temă şi a bestialei ei soţii nu ne va părăsi niciodată. Se pare că acel capitol de care eram sastisiţi în de­cembrie '89 nu s-a încheiat nici la douăzeci de ani după ce deasupra celor doi amărâţi s-a deschis pă­mântul. Chiar şi mort, Ceauşescu ra­de tot în calea lui. Pronunţă doar „Ceauşescu" şi e suficient. „Ceau­şes­cu" e parola către succes, fie că eşti re­gizor de film, fie că eşti ziarist, fie ori­ce. La urma urmei, Ceauşescu e ca par­tidul: „în toate cele ce sunt/ şi-n toa­te cele ce mâine vor râde la soare". Îmi pare rău s-o spun, dar astea nu mai sunt versuri, sunt de-a dreptul pro­orociri. Sinistre, da' proorociri.

Dacă ţi-e dor de Ceauşescu îl gă­seşti în timbre şi-n monede din argint, din bronz, din ce te lasă buzunarul tău de colecţionar ahtiat şi de iubitor de frumos. Ai aruncat lucrările lui pe care ţi le dădea la plenarele alea sau cum se numeau? Alea de durau câte trei zile? Le-ai dat la ma­culatură în­ve­lite în Scînteia, să nu se vadă? Nu contează! Mica ta greşeală exi­s­ten­ţială poate fi uşor corectată în maga­zi­nele de vechituri. Un tablou al sinis­tru­lui zâmbind radios către viitor se gă­seşte şi acum într-un ma­gazin de mo­bilă veche de pe Lipscani. Mulţi au vrut să-l cumpere, zice vânzătoarea, dar au fost nevoiţi să se mulţumească cu o masă de toaletă de interbelic sau un patefon care încă mai merge. Pentru că, dacă mobila e de vânzare, ta­bloul simpaticului dictator nu e. Nu dis­pera, însă, poţi să găseşti la Ceau­şeşti câţi vrei în anticariate şi alte ma­gazine de vechituri din Bucureşti. Bănuiesc că şi din ţară, numai să vrei.

Deşi pare, Ceauşescu nu e o ra­ri­ta­te. Un interes nealterat de timp, tur­­­bat de-a dreptul, animă turişti stră­ini din tot locul. Nu e zi de la Dum­­ne­zeu să nu apară câte un spă­lă­cit cu rucsacul în spate care să nu-i facă po­ze conducătorului iubit; a că­rui fi­gură stă alături, culmea iro­ni­ei trans­cen­dentale, de icoane ale Maicii Dom­nului cu Pruncul. Ca să vezi un­de te duce istoria.

Într-un magazin de numismatică, Ceauşescu îi sfidează pe toţi voievozii de peste timp. Doar Ferdinand e mai tare decât el. Un Ceauşescu din argint zâm­­beşte din vitrină. Parcă vrea să fa­că mişto de tine. Sub el, un preţ ca­re nu face decât să confirme miştoul. Pa­­tru milioane cinci sute, în bani vechi, faţă de un, să zic, Vlad Ţepeş de trei sute de mii şi un Mihai Viteazu de opt sute de mii. Jalnic! „Un Blaga" (aşa se zice, ca la nişte substantive co­­mune!) din bronz priveşte patetic de sub geam, lângă Arghezi şi Sa­do­veanu.

Nici măcar Sadoveanu, care, vorba aia, nu reuşeşte să sară mai sus de opt sute de mii. Doar Ferdinand, Ferdinand însuşi, îl bate relaxat pe umăr, cu un zdrobitor cinci milioane cinci sute. Interesul pentru Ceauşescu e, într-adevăr, semnificativ. Doamna vânzătoare confirmă, dar, în ace­laşi timp, îmi atrage atenţia că altele sunt criteriile după care se stabileşte preţul, iar pasionaţii de numisma­tică o ştiu mai bine decât oricine: material, an de emisie, dimensiuni etc. În fond, de ce n-ai face cadou o monedă cu Ceauşescu? Doamna mă asigură că sunt mulţi cei care s-ar bucura sincer, da, da, sincer, să primească aşa ceva, că „unii chiar au dus-o foarte bine pe vremea lui, nu ca acuma". La argumentul ăsta nu mai belesc de mult ochii.

M-am obişnuit cu nostalgiile ceauşescologice, aşa încât nici măcar nu mai am energia să mă enervez. În fond, fiecare cu ale lui.
Şi, că tot vorbii mai sus de festiva­luri internaţionale, să menţionez că apetitul pentru exoticul dictator se men­ţine la fel de treaz în sfera numis­ma­ticii şi a filateliei pe cât de treaz este în cea artistică. O ovulaţie peste timp. å, scuze. O ovaţie peste timp.

După douăzeci de ani, Ceauşescu iz ălaiv! Trăieşte, e bine mersi, în min­tea şi-n inimile noastre. Mă rog, nu ale tu­tu­ror, ale unora. Nu mai scăpăm de Ceauşescu oricât am vrea. Ceau­şes­cu e, cu adevărat, în toate cele ce sunt! Ceau­şescu e cul, Ceauşescu e vin­tage, Ceauşescu e un pământ exo­tic, în­drăznesc să spun, un pământ vir­gin, exotic. O să murim noi şi Ceau­şescu n-o să mai moară. O „Cân­tare a Ro­mâ­niei" peste timp se în­tin­de acum, mai departe de gra­ni­ţele ţării.
N-o să mai treacă mult timp şi o să auzi şi-n spaţiu „Cântarea Ro­mâ­niei". Pentru că, da, Ceauşescu e, lite­ra­lmente, pes­te tot! (Să vedeţi cum îl pomenesc la me­trou: „Noroc cu Ceauşescu că ne-a făcut metrou, că nici metrou n-aveam!") N-o să mă mir dacă mâine-poi­mâine o să avem un an aniversar „Ceauşescu", o pră­jitură „Ceau­şes­cu", o bomboană „Ceauşescu", poate chiar o staţie de me­trou „Ceauşescu" (de ce nu?), un fes­tival „Ceauşescu", în care să se citească neobosit din căr­ţuliile lui mari şi roşii. Nu m-aş mi­ra deloc. În fond, material e că­că­lău!