Dan Hatmanu : "Politicianul român are fruntea îngustă şi braţele lungi"

Contemporan cu Baba şi alţi monştri sacri ai picturii, Dan Hatmanu îşi are, încă din viaţă, locul său în galeria de onoare a culturii române.
Astăzi apreciază gestul tânărului artist care coboară în stradă pentru a-şi face cunoscută opera, pretinde ca maneaua să nu fie numită muzică românească şi ne invită cu ştiinţă să ne iubim meseria.

Ceauşescu, la un pahar cu Ştefan cel Mare
În tabloul "omagial" al picturii ro­mâ­neşti, prietenul său, pictorul Pi­li­u­ţă, îl aşteaptă cu paharul ridicat la in­trarea în galeria artiştilor români ne­muritori. E un exerciţiu de imaginaţie asemănător contestatei picturi a lui Hatmanu în care Ceauşescu ciocneşte o cupă de şampanie cu Ştefan cel Mare oglindit în tabloul re­prezentat în aceeaşi pictură. Dar nu această operă e reprezentativă pentru maestru, de la ea a avut doar de pătimit. Din alte culori pastelate e compus meritul său pentru dezvoltarea artei româneşti…

Stăm în atelier. Umbrele muncii sale de ani şi ani se răsfrâng în ta­blo­uri. Îşi amintea cândva că mâinile ta­tălui său miroseau a zer de vacă. Palmele maestrului, încreţite de mă­su­ra geniului său, miros a culori. O mustaţă îngustă, lungă cât firul unei bancnote valoroase, o vorbă domoală şi doi ochi vii, luminoşi: este portretul artistului la bătrâneţe. Un luptător în tranşeele artei, în luptă cu invidia, uneori cu umbrele contestării, mai ales după Revoluţie, pentru picturile "omagiale" cu Ceauşescu. "Era şi el o persoană ca oricare alta, dacă fac portretul realist al unui vagabond, pentru că în majoritatea tablourilor nu am îngroşat caracterul, se cheamă că îi fac un omagiu?", se apără ma­es­trul. De altfel, comentariile pe margi­nea tabloului cu Ceauşescu frizau ri­di­colul. "S-a spus că într-un fel l-am fă­cut pe secretarul general al partidului beţiv, pentru că avea mai puţină bă­u­tură în pahar decât Ştefan cel Mare, şi alte bazaconii, s-a discutat şi la Europa Liberă pe această temă atunci. Eram obligat să le fac pentru că am fost mult timp preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici, rector la Universitatea de Arte, mi se dădea şi termen pentru astfel de tablouri. Toţi cei care se pricepeau la portret n-aveau cum să refuze. Omagiu e atunci când îi atribui nişte calităţi care nu sunt reale. Eu am pretins că i-am făcut lui nişte portrete veritabile, că nu l-am redat nici mai prost, nici mai frumos, nici mai bun… "Am căutat a-i evidenţia caracterul şi nu întotdea­una i-a plăcut. Era aşa, uscat, parcă îm­pietrit, era un lucru care îl dezavantaja."

"«Trebuie să ai o părere bună nu numai despre ceea ce faci, ci şi despre ceea ce ai putea face într-o bună zi», spunea Degas." Este o pildă de urmat şi pentru români. "Trebuie să fim uniţi, să lăsăm invidia la o parte, să nu ne mai furăm căciula, dar, mai ales, să ne dedicăm cu pasiune meseriei", este lecţia de înţelepciune dată de unul dintre cei mai mari pictori ro­mâni în viaţă: Dan Hatmanu.

Culorile României: albastru şi verde
O capitală a Franţei care dan­sea­ză. Aşa şi-o imagina maestrul cu câ­te­va decenii în urmă. "Parisul care dan­sează" e titlul expoziţiei lui Dan Hat­manu de la Galerie du Passeur din capitala pariziană, pe vremea când însuşi Picasso expunea acolo. Un New York încărcat de muzică şi poezie – o altă faţetă a creaţiei sale concretizată într-o altă expoziţie organizată peste Ocean. Un paradis exotic cum şi-a imaginat maestrul în cele două ipostaze amintite pare că nu mai este posibil în România. O ţară căreia se va încumeta să-i facă portretul, mai întâi acum, în cuvinte. "Mi-ai dat o idee, o să-i fac un tablou! Patria mea o văd în albastru şi verde spre ocru. Albastru de la sensibilitate, poezie, iar verde de la tendinţa spre răutate, xenofobie. E ca un om sleit de puteri, un portret în ulei cu pastă suculentă", râde maestrul. "Trăsăturile pozitive de caracter sunt sensibilitatea şi poezia, iar negative – furtul, plagiatul, atât în artă, cât şi în viaţa de zi cu zi. Există şi sentimentul acesta de invidie, pregnant mai ales în domeniul artelor, dar nici în medicină nu mi-e ruşine. Din păcate, la noi funcţionează foarte bine acel «să moară şi capra vecinului!»"  Poporul român? "E ca un om viguros căruia puterile îi sunt decimate". Politicia­nul român? "Are fruntea îngustă, iar braţele… da, într-adevăr lungi", pentru că ajung mai uşor la borcanul cu miere; asta nu mi-a mai spus-o maestrul, însă aşa am înţeles. În ti­ne­reţe, la sfatul mentorului său, ma­re­le pictor Corneliu Baba, s-a dus la Bucureşti să îşi dezvolte acolo carie­ra. Oportunităţile puteau fi multe, a stat câteva luni în Capitală, dar s-a în­tors la Iaşi, n-a rezistat. Şi de atunci nu l-a mai părăsit decât din ra­ţiuni artistice, la expoziţii şi ver­nisaje în ţară şi peste hotare. "Bucureştiul e un oraş agitat, fără po­e­zie, nici acum nu mă pot acomoda: aco­lo nu mă pot concentra. Era o at­mos­feră în care nu mă simţeam bine", spu­ne maestrul. Inevitabil, în discuţie apa­re motivul sărăciei, nu numai cea din artă, ci şi aceea din viaţa de zi cu zi. Criza, dar şi proasta administrare a ţării sunt de vină pentru starea în care se află atât România, cât şi arta ro­mânească. E fericit că în breasla sa încă mai există tineri entuziaşti. "Apar în continuare tineri pasionaţi care îmbrăţişează o carieră în artă, deşi ştiu că nu prea le aduce mari be­neficii. Eu îi admir pentru acest lu­cru", mărturiseşte ma­es­trul, care le-a dat întotdeauna drept sfat tinerilor să nu se gândească nu­mai la partea ma­terială. "Să facă me­se­ria care le pla­ce, pentru că atunci vor avea mai mult spor, iar randamentul bun va adu­ce şi câştiguri în cele din urmă. Cel care îşi face cu pasiune meseria va ajuta societatea şi va avea şi el sa­tis­­facţie. Fiecare dintre noi trebuie să găsească un impuls în ceea ce face. Acolo, la locul de mun­că, uităm de unele lucruri."