Gheorghe Ştefan: După Revoluţie am crezut că putem răsturna lumea

Profesorul Gheorghe Ştefan e una din acele minţi româneşti retrase în studiu, captivate în mirajul tehnologiei, departe de ochiul neavenit al profanului. O eminenţă cenuşie despre care se ştie puţin. În perioada anilor ‘90, a făcut parte din guvernul Roman încercând să reformeze educaţia. Au venit minerii şi nu a mai reuşit.

Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

Cu atât mai puţină lume ştie astăzi că profesorul Gheorghe Ştefan este românul care a patentat în Statele Unite cipul paralel, un proiect la care visa încă din anii ‘80 şi, pe care, în fază iniţială, nimeni nu dădea doi bani. În 2001 a plecat într-un an sabatic în Statele Unite, reuşind astfel să-şi materializeze visul. Un dispozitiv care cumulează 1000 de procesoare într-un singur cip. Imaginaţi-vă că orice dispozitiv din lumea asta se foloseşte de un singur procesor. Cum ar fi ca o maşinărie electronică, fie ea telefon, computer sau orice alt instrument, să se folosească, în paralel, în decurs de o miime de secundă, de 1000 de procesoare. Asta e invenţia profesorului Gheorghe Ştefan, de la Facultatea de Electronică din cadrul Politehnicii Bucureşti. O invenţie pe care o va vinde, în viitorul apropiat, băncilor pentru a juca la bursă, companiilor de telefonie mobilă şi altor pieţe interesate.

Din biroul său de la Faculatatea de Electronică, acolo unde timp de un semestru ţine curusuri studenţilor, priveşte cu speranţă înspre România care "are un vector bun”. Stabilit în Statele Unite din 2001, face naveta între cele două ţări cu speranţa că, într-o zi, îşi va putea aduce invenţia pe piaţa europeană. iPal este noul proiect la care lucrează. Un alter-ego, un roboţel-prieten care să nu creeze dependenţă. Deşi este un om al tehnicii de înaltă clasă, îi semnalează hibele şi mirajele, militând pentru omul nou într-o lume cu repere, în care tehnica să fie asimilată complementar de individ.

Jurnalul Naţional: La sfârşitul anilor ’70, profesorul Mihai Drăgănescu se întorcea din Statele Unite cu intenţia fermă a dezvoltării domeniului inteligenţei artificiale în România.
Gheorghe Ştefan: Profesorul Drăgănescu a fost o personalitate incredibil de mare şi nu este cunoscută ca atare pentru că a fost şi un om foarte retras. Într-adevăr, în anii ‘70, spre sfârşit, întorcându-se din America, a înţeles că ăsta este un trend foarte important.  A început să facă asta cu toate că noi suntem într-o catedră de Dispozitive Semiconductoare,  acele componente care sunt la baza electronicii. El a zis: "nu contează, cu aceste componente se construieşte ceva şi ceea ce se construieşte este foarte important. Pe noi ne interesa să folosim tehnologia ca să construim ceea ce le trebuia oamenilor. Atunci el a spus că electronica trebuie să fie funcţională. Să aibă câteva funcţii care să fie cerute de realitate şi nu să facem nişte jucărele care ne plac nouă şi pe care să le vindem ieftin. Era o gândire revoluţionară, în anii ‘70. Nici acum lumea nu gândeşte aşa. Astăzi, avem nişte funcţii pe care le folosim aiurea. 60% din internet e pornografie. Atunci de ce am tehnologia? Înseamnă că îmi bat joc de ea. Ori gândirea dânsului era că în fiecare etapă să îmbini background-ul tehnologic cu funcţia pe care vrei să o atingi. Inteligenţa artificială era un concept foarte important şi este încă. Astfel, am început să ţinem cursuri de inteligenţă artificială la această catedra de Dispozitive.

Se ţinea un curs deschis către subiecte de maximă actualitate.
Era o deschidere totală. Nu contau regulile. Într-o zi m-am dus la el supărat că mă sâcâiau nişte oameni de la el din insitut care doreau să facem împreună nişte maşini însă, eu refuzam pentru că habar nu aveau despre ce vorbeau. Şi îmi zice atunci să fac eu o maşină LISP. Inteligenţa artificială este un domeniu al ştiintei calculatoarelor cu o denumire uşor comercială. Poţi obţine granturi dacă ai o denumire bună. Sub această denumire s-au dezvoltat aplicaţiile calculatoarelor. Erau instrumente complementare care sprijineau comportamentele noastre mentale, nu ne înlocuiau inteligenţa. Toate aceste aplicaţii necesitau un limbaj de programare special. În limbajele obişnuite de calcul, acest lucru nu este posibil. Şi atunci acesta se numea LISP şi acest limbaj nu funcţiona bine pe calculatoarele obişnuite. El era foarte bun ca să scrii programe, dar omora calculatoarele. Pentru că era orientat către felul în care funcţionează mintea noastră şi nu cum funcţionează această maşină. Şi atunci, în anii î80, a fost o modă ca să construieşti calculatoare dedicate acestui limbaj. Să faci calculatorul să devină dedicat inteligenţei artificiale.

Asta aţi făcut atunci?
În anii ‘80, când profesorul Drăgănescu mi-a dat undă verde, am zis gata. Într-o săptămână colectivul era format. Am lucrat şi am reuşit să facem această maşină. Cred că este singura maşină făcută în Europa. În anii ‘80 a fost foarte importantă aceasta direcţie. Cu ocazia acestei cercetări am avut ideea pe care nu am putut să o valorific atunci dar, pe care, în 2001 mi-am dat seama că o pot aplica.

George, e science-fiction ce spui tu aici!
Cipul paralel?
Tehnologia mea se refereă la un lucru foarte simplu. Până în jurul anului 2001, când îţi luai un calculator, el era mai puternic pentru că avea o frecvenţă de lucru mai mare, funcţiona mai repede. Se făceau calculatoare din ce în ce mai rapide. S-a întâmplat însă un lucru. La un moment dat, cercetătorii îşi dau seama că nu le pot face mai rapide decât cu nişte preţuri inaceptabile şi cu consum de putere mare. Consum de energie, de baterie. Atunci au început să se gândească la o idee care oricum exista de mai multă vreme. În loc să ai o maşină, mai bine pui două. În loc de două, pui patru. În loc să ai un monstru care îţi rezolvă problema, ai 100 de piticuţi care îţi pot rezolva şi mai bine problema. Se adaptează mai bine şi intră prin toate "cotloanele” problemei mai uşor. Atunci, ideea pe care am avut-o eu a fost că, în loc de a avea o maşină mare şi puternică, să pot să consturiesc pe un sigur cip, cu mult mai puţină energie consumată, o mie sau patru mii de maşinuţe. Uitaţi-le aici. Înăuntru se află această pastilă de siliciu. Imaginaţi-vă ca pe acest centimetru pătrat există 120 de milioane de componente. În laptopul meu avem un procesor mare şi gras care consumă putere. În acest cip sunt 1000 de procesoare mici si foarte eficiente.

Care este aplicabilitatea lui?
Cipul nu este folosit încă deoarece există dificultăţi legate de faptul că oamenii se apropie  greu de o nouă tehnologie. El este patentat şi funcţionează sub firma mea BrightScale pe care am co-fondat-o. I se pot da multe aplicaţii. O direcţie este să facem iPad-urile de 100 de ori mai puternice. O altă aplicaţie este una despre care foarte puţină lume ştie. În momentul de faţă, băncile mari joacă la bursa. Acum 20 de ani, de când îţi venea ideea şi până cumpărai acţiunile, puteau să treaca 3 zile. Astăzi, o miime de secundă e mult. În momentul de faţă, băncile mari joacă la bursă numai cu calculatoarele. Oamenii nu mai au nimic de făcut. Calculatorul, într-o secundă, poate să facă şi 100 de tranzacţii. Problema aici e cine are calculatorul mai rapid. Realitatea este incomparabil mai complexă. Conexiunile sunt incomparabil mai multe. O maşină ce poate să facă? Poate să ţină cont de 10 mii de factori, să citească tot ce se publică pe glob din minut în minut, să analizeze lanţuri cauzale dar nu două, trei, ci de la o mie în sus şi, în consecinţă, să ia o decizie într-o miime de secundă. Sa spună: "cumpără acolo, vinde dincolo”. Asta poate face acest o maşină bazată pe cip paralel.

Un proiect care vă "bântuie” încă din anii ’80.
Atunci am realizat cum îl pot face însă tehnologia nu mi-a permis, nici măcar în America. S-a întâmplat următorul lucru. Lumea nu acceptă o nouă tehnologie până când nu-şi rup dinţii cu ce au înainate. Mergeam la universităţi, ţineam conferinţe şi toţi îmi spuneau: "George, eşti un băiat drăguţ, e destul de interesant ce spui tu acolo dar ăsta e un research al tău, ca să te distrezi. E science-fiction ce spui tu aici. ” Nimeni nu credea că aşa ceva e posibil. S-a întâmplat însă un lucru. În 2002, industria de specialitate a constatat că un calculator nu mai poate să-şi crească viteza de lucru în ritmul cu care ne obişnuisem. Imediat au fost unii care au spus: "ce spunea ăla atunci?”. Asta a fost norocul meu şi în 2003 am primit investiţia. În Statele Unite, în Sillicon Valley, am format o companie care acum se numeste Bright Scale, care ajunsese la un moment dat să aibă foarte mulţi angajaţi pentru că lucram la trei versiuni ale acestui cip. În prezent lucrez la un proiect despre care nu am vorbit până acum în presă. Vreau să fac un produs care se va numi iPal. Un fel de alter-ego, asistentul personal şi martor la toate deciziile pe care le iau.

Un fel de robot personal?
Da.Roboţelul personal care ştie ce ai vorbit iar când vorbeşti prostii îţi atrage atenţia. Ţine cont când să te sfătuiască să iei o decizie, el cunoascându-ţi intenţiile pe care le-ai declarat şi pe care el le-a înregistrat. Acum sunt în etapa în care îi definesc arhitectura. Cel mai complicat lucru nu este partea tehnologică, ci să defineşti ce vrei să faci. Nu fac un telefon sau un calculator de care să devii dependent. iPal e un produs discret. Tehnologia trebuie gândită în aşa fel încât nu ea să mă ocupe pe mine, ci eu să o ocup pe ea.

În America, stânga lor este dreapta noastră. Iar dreapta lor, la noi nu există
Cum aţi pus bazele acestei companii, BrightScale, în America?
În 2001 am plecat într-un an sabatic în Statele Unite. Atunci, unul din profesorii de la Universitatea Massachusetts m-a întrebat dacă am un subiect. I-am spus care era subiectul dar că nu am nici o şansă. A fost de acrod să lucrăm împreună iar, înspre sfârşitul perioadei, am făcut un patent. Pe urmă, lucrurile s-au legat şi am găsit câteva colaborări şi astfel am fondat această companie. În momentul în care s-a infiinţat această companie, nu am mai putut sta în universitate. Iniţial, sediul a fost la New Hampshire, după care a fost mutată în Silicon Valley, motivând că acolo se găseşte mai uşor forţa de muncă. Eu nu m-am mutat în zonă, am făcut naveta. Am traversat America de 108 ori.

De ce nu aţi vrut să vă mutaţi?
Nu am vrut pentru că partea de New England din America este singura suportabilă pentru un european înrăit. M-am dus la 50 de ani acolo, eram totuşi o personalitate formată într-un fel. New England este cel mai apropiat de sistemul european. Restul Amercii este o lume foarte dificilă pentru cineva care, la 50 de ani, ajunge acolo.

Cum o vedeţi?
Nu o văd nici bine, nici rău. Este altfel. Diferenţele culturale sunt foarte mari. Lumea mereu mă întreabă de ce ma întorc în România ca să îmi ţin orele. Dacă ar fi să rezum într-o propoziţie scurtă este pentru că nu râdem de aceleaşi lucruri. Dar există şi motive mai adânci care sunt legate de spaţiul politic. Cele trei paradigme politice:  social-democraţia, liberalismul şi conservatorismul nu se regăsesc la fel în Europa şi în America. Europa pendulează pe social-democraţie şi liberalism, America pendulează între liberalism şi conservatorism. Nu e nici mai bine, nici mai rău. E doar diferit. Stânga lor este dreapta noastră. Iar dreapata lor la noi nu există. Precum stânga noastră la ei nu există. S-a terminat.

Cum regăsiţi România tocmai în acest context, venind cu viziunea de acolo, încoace?
Romania evoluează. În România lumea bombăne prea mult. Există un negativism care pare un fel de sport naţional. Eu vin în România în fiecare an ca să îmi ţin orele în semestrul doi. Venind în fiecare an trebuie să fii rău-voitor să spui că e rău. E din ce în ce mai bine, dar nu e destul de bine.

Vedeţi schimbări?
Vectorul este în sus. Sigur, oamenii aspiră la mai mult întotdeauna. Există şi vorba aceea pe care tot o auzim: ca la noi, la nimenea. Să ştiţi că vorba asta o au toţi, în America se spune foarte des. Există multe lucruri care ne deranjează însă ele, în fond, nu sunt legate de o anumită naţie ci sunt legate de natura umană care este foarte asemănătoare. Când mergi într-o altă ţară ca şi vizitator, vezi diferenţele. Când stai mai mult, observi că substratul este acelaşi. Eu nu văd în acţiunea politicienilor români ceva special în ce priveşte corupţia. Corupţi sunt peste tot, aproape că ţine de definirea conceputului de clasă politică în lume. În alte părti poate sunt mai rafinaţi, asta e singura diferenţă.


După Revoluţie am avut o atitudine supracompensată. Credeam că putem răsturna lumea.
Dacă tot am am atins acest subiect, în perioada 90-91 aţi făcut parte din Guvernul Petre Roman. A fost momentul în care aţi dorit să faceţi o reformă în educaţie. A existat şi un proiect de lege în acest sens.
După Revoluţie mulţi am crezut că se pot face o mulţime de lucruri. Au existat atunci foarte multe atitudini supracompensate din partea multora, inclusiv a mea care am acceptat să fiu Ministru al Educaţiei. Credeam că puteam răsturna lumea, ceea ce s-a dovedit a nu fi adevărat. Societatea nu reacţionează foarte rapid, are inerţia ei, indiferent ce ai face. Sunt anumite inerţii sociale, mentale, psihologice care fac să nu poţi, ca ministru, orice idee ai avea, să zici: "gata, s-a aranjat”.  Sigur, m-am ocupat şi de o lege care, în ’91, nu a putut să fie pusă în practică…

Veniseră minerii. În ‘91 aţi fost la un workshop la Oxford pentru aceasta tematică. Spuneaţi pe atunci că România se confruntă cu false probleme, probleme reale şi sloganuri.
Am încercat să fac o lege ambiţioasă, de fapt ceva ce nu se mai făcuse până atunci. Toată lumea credea, din păcate crede şi acum, că legea face reforma. Ceea ce este fals. Legea generează contextul în care oamenii fac reforma. Ori legile care s-au construit atunci nu făceau decât să ia sistemul dintr-o stare şi să îl multe în altă stare. Era înţepenit în starea iniţială iar ei îl intepeneau în altă stare. Sistemul trebuia lăsat liber, să se ducă după tendinţele normale care existau în lume. Suprareglementarea e cuvântul cheie care arată deficienţele fundamentale în toate legile care au fost construite. Modul prin care vrei să reglementezi totul nu face decât să blocheze evoluţia sistemului. Generezi un sistem rigid şi mort.

Vorbeaţi despre imixtiunea politicului în reforma învăţământului şi făceaţi referire la următorul slogan. "Trebuie să reconsiderăm doar subiectele politice din reforma noastra şi totul e ca şi făcut…”
Politicienii se amestecau din raţiuni de imagine. Numai din asta. Toate problemele pe care le ridicau erau neprofesionist adresate şi, în general, discuţia despre învăţământ nu avea loc. Dacă cineva ar face o statistică să vadă câte minute , într-un an, s-a vorbit consistent despre învăţământul românesc în Parlametul României şi, apoi în ultimii 20 de ani, ar afla cifre incredibile. S-ar putea ca în anumite cazuri, în plenul Parlamentului, să nu fie mai mult de jumătate de oră pe an. Asta arată că, de fapt, politicienii sunt total dezinteresaţi de subiect. Eu am o părere buna despre cei care s-au străduit să facă ceva în învăţământul românesc. Şi eu şi ceilalţi am avut o problemă fundamentală: lipsa sprijinului politic care rezulta dintr-un dezinteres al clasei politice faţă de subiect, indiferent de partide. Astăzi este exact la fel. Nu s-a schimbat nimic. Politicienii sunt prea ocupaţi cu aspectele economice. Un politician, măcar din oportunism, să facă ceva pentru şcoală ca să fie reales. Nici măcar acest lucru nu-l fac deoarece, în opinia mea, politicianul nu mai este interesat nici măcar de imaginea propriului partid, ci strict de un interes personal.


Noi îi îndopăm pe copii cu multe cunoştinţe însă, după o vreme, nu mai suntem în stare.
Venim atunci cu alt slogan: "În România avem olimpici. Şi o ţară de genii.” E suficient să avem o ţară de genii? Până la urmă geniile se nasc iar apoi mai primesc doar un brânci.
E adevărat şi nu societatea le împinge de la spate, din păcate. Eu încă nu cred că şcoala românească este foarte proastă. Nu am ajuns la concluzia că este dezastru. Sunt anumite aspecte negative în şcoala românească pe care mass-media le ţinteste bine, ceea ce este corect dar, după aia, le da o dimensiune care nu e adevarată. Dezastrul nu este atât de mare pe cât pare, pe de o parte. Pe de altă parte, există deficienţe fundamentale în şcoala din toată lumea asta. Nu mă puneţi să vă vorbesc despre şcoala americană.

Ar fi interesant pentru că foarte multă lume are senzaţia că acolo e găina cu puii de aur.
Pe anumite paliere. Am prieteni care mă întrebă de multe ori ce să facă cu copilul. Atunci sfatul meu este să-l ţină în liceu aici, dacă au suficineţi bani să-l ducă la Oxford să-şi facă licenţa şi apoi, pentru master şi doctorat, în America. Dar numai pentru asta. În America, dacă este ceva excepţional făcut este doctoratul. Activitatea la doctorat este un mod în care sunt exploatate valori intelectuale, minţi extraordinare, plătite derizoriu.

Şi care, în mare parte, sunt minţi importate?
Da, o mare parte nu sunt americani. Mai jos de doctorat sunt americanii şi acolo şcoala îşi pierde din conţinut. E mai important ca şcoala să fie fun decât să dea cunoştinţe. Dacă nu e fun, nu e bine. Pe de altă parte stau şi mă gândesc că există o diferenţă fundamnetală între cum e gândită şcoala americană şi cea europeană. La noi cantitatea de cunoştinţe acumulată de elev creşte linear, în timp. În America, procesul nu e linear. Funcţionează după o lege exponenţială. Ei pornesc foarte încet. Încer, încet şi, pe urmă, la un moment dat se duc foarte tare. Când ajungem în punctul în care cele două sisteme se întâlnesc, Europa rămâne în jos şi America e în sus.  Noi îi îndopăm pe copii cu multe cunoştinţe însă, după o vreme, nu mai suntem în stare. La ei este o linie naturală. Unde se intersectează linia noastră cu exponenţiala lor? Undeva în jurul anului 4 de facultate. Primii doi ani sunt relaxaţi însă, anii terminali, masterul şi doctoratul se fac bine de tot.


Suntem o ţară de extracriterii. Noi nu comunicăm, căutăm o pilă
E ca un fel de sită?
Da, pentru că nu le trebuie să ştie prea multă lume carte. Majoritatea, mai puţin. Însă au un alt tip de inteligenţă, de atitudine. De exemplu, noi nu învăţăm în şcoală să comunicam. La ei funcţia fundamantală e comunicarea. Cunoaşterea s-ar putea să treacă pe planul doi. Noi nu ştim să comunicăm pentru că ethosul nostru fundamantal nu era orientat către colaborare, ci către individualism.  Asta vine dintr-un individualism, nu dintr-o capacitate pe care comuniştii ne-au dezvoltat-o. Noi suntem foarte speciali, noi între noi, încât nici măcar nu trebuie să mai vorbim. În America, dacă un om are o problemă se duce, face o conversaţie, îşi mai găseşte câţiva oameni care au aceeaşi problemă, îşi fac împreună o asociaţie până ce rezolvă problemă după care îşi văd fiecare de treabă. Câţi români abordează aşa problema? Nici unul. Ei caută o pilă. "Am o mare problemă. Ştii tu pe cineva?”. Asta e diferenţa fundamentală. E o diferenţă culturală, nu ţine de naţii, de etnii.

Vorbeam de învăţământ şi de posibilitatea de a face performanţă în Statele Unite. Mulţi masteranzi, doctoranzi români au ales să se reîntoarca în ţară, într-un sistem în care nu sunt exploataţi din varii motive. Teama celui mai puţin capabil de un potenţial concurent, supracalificarea noului venit sunt doar câteva aspecte care, la drum lung, îi descurajează şi, în final, îi alunga pe aceştia din România.
Asta e o problemă care nu ţine de faptul că el a venit de acolo. Suntem într-un spaţiu în care valoarea fiecărui individ nu este estimată strict profesional ci mai sunt şi extracriterii. Suntem într-un spaţiu al extracriteriilor. Avem mai multe criterii de care ţinem cont. De ce? În România, criteriul principal, eficienţa, nu este cel mai important. În America sau Europa de Vest se angajează un om pentru că face treabă, puţin le pasă orice altceva. În acest spaţiu există şi alte criterii după care lucrurile sunt aşezate, unde nu neapărat cel mai bun produs este cel care se împune. Oamenii care au o valoare bine conturată vor fi frustraţi. Exista o expresie folosită în comunism. La valori egale, contează bilele. E în continuare valabilă. La valori egale, contează celalte criterii.

Iar consecinţa e una pe măsură. Plecarea lor.
Îmi pun o mare speranţă  în tendinţele pe care le impune fenomenul globalizării. Până la urmă este şi o chestiune istorică, dacă ne aducem aminte. De câte ori România a fost cu privirea înspre vest, s-a dezvoltat într-un sens pozitiv. În perioada interbelică, valorile se impuneau pentru că se cereau. Acum, încă nu se cer valorile. În momentul în care se vor cere pe piaţă oameni de valoare, lucrurile se vor schimba.


Omul devine sclavul diverselor tendinţe. Banul, tehnologia, spiritul gregar
În articolul dvs, "Învăţământul în 2020” vorbeaţi despre omul nou căruia îi e imposibil să trăiască într-o lume fără repere.
De ce dispar reperele? Dispar pentru că sunt opturate de prea multa tehnologie care nu este bine asimilată. Nu am nimic împotriva tehnologiei, asta e meseria mea. În momentul în care impactul tehnologiei este neconsistent, ea poate fi distructivă. Reperele ne lipsesc pentru că există tendinţa în procesul de învăţare, în toată lumea, de unidimensionalizare. Îl instruim, eventual îl antrenăm. De educat, nu contează. Omul devine sclavul diverselor tendinţe. Banul, tehnologia, spiritul gregar. Sunt oameni care pur şi simpu nu mai pot să trăiască decât în turmă. Turme organizate pe internet, e adevărat.  Comportamentul psihologic a fost, în mare masură, alterat de tehnologii neasimiltate. Tehnologiile evoluează mult prea repede în raport cu capacitatea noastră umană de a le integra consistent. Asta e problema. Comunicarea între oameni este deturnată pe căi care nu sunt consistente. Mulţi oameni preferă să tasteze decât să discute "face to face”. Din punctul ăsta de vedere, eu îmi doresc să fac o tehnologie consistentă. O tehnologie consistentă cu realitatea noastră mentala. Corporaţiile ne manipulează într-un hal ruşinos. Eu mă simt ruşinat.

Tot într-o corporaţie lucrează şi romanii de la Microsoft. Într-un orăşel artificial, fără a mai avea nevoia să iasă în lume.
Da, aşa este. Tot laboratorul meu este aici, în calculator. Îl am la dispoziţie 24 de ore. Tot ce vreau să fac, e aici. Nu îmi trebuie nimic în plus ca să fiu mulţumit de practicarea meseriei mele. Chestia asta te poate scoate din lume. Eu nu am fost aşa toată viaţa şi atunci mai am o şansă să scap. Însă, un tânăr pasionat de ceea ce face, când vede că el ţine totul în mâna lui şi nu depinde de nimeni, când poate să lucreze, înebuneste. Aici e mirajul. El devine autist.  Nu îl mai scoţi din lumea lui. Aparent e frumos pentru că se dedică acestui lucru însă e dominat practic de el. În acest domeniu, oamenii îşi pot face meseria foarte intens. Niciodată un profesionist nu s-a putut apropia cu atâta intensitate de meseria lui ca în zilele noastre. Eşti fascinat. Ai o idee, vii în faţa calculatorului şi în 10 minute afli dacă e bună sau rea. Înebuneşti, nu te poţi abţine. Nu am învăţat încă cum să facem faţă acestei chestuni. Oamenii îia, din acele parcuri tehnologice, sunt fericiţi. Însă trebuie găsită o soluţie să îi pregătim pe oameni, de când sunt foatre mici, de a găsi o deschidere şi pentru o chestiune culturală, artistica. Un alt domeniu. Oamenii se gândesc deocamdată cum să facă mai mulţi bani. Şi numai atât. Problema fundamentală este ce facem cu această tehnologie extraordinară în aşa fel încât să fim fericiţi pe termen lung. Pe termen lung, riscăm enorm.  Cei care vor reuşi să iasă din acest clenci, vor domina lumea.