"Viaţa este un spectacol pe care nu mă satur să-l contemplu"

● E o soluţie ca statul să se implice în viaţa copilului din primii ani de viaţă?

Ştiu că au existat proteste, totul depinde de modul în care se implică. Într-o societate în care o mare parte a familiilor nu acordă (din motive materiale sau/şi culturale) grija  de care pruncii ar trebui să beneficieze, cred că implicarea statului este necesară.

● "Noi ştim că unu ori unu fac unu/dar un inorog ori o pară/ nu ştim cât face/ ştim că cinci fără patru fac unu/ dar un nor fără o corabie/ nu ştim cât face/ ştim, noi ştim că / opt împărţit la opt fac unu/  dar un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face. / Ştim că unu plus unu fac doi/ dar eu şi cu tine/ nu ştim, vai, nu ştim cât facem” spune Nichita Stanescu în "Altă matematică”. Domnule profesor, fac unu plus unu întotdeauna doi?

Nici în matematică, unu plus unu nu fac totdeauna doi, de exemplu, în aşa numita aritmetica modulo 2  unu plus unu fac zero. Toate depind, ca în viaţă, de convenţiile pe care le adoptăm.

● Aţi spus la un moment dat că "la 19 ani, dupa o perioadă în care singura preocupare era să supravieţuiesc, când am văzut că am scăpat cu viaţă, am decis să nu pierd vremea, să folosesc fiecare clipă”. Cum aţi reuşit să supravieţuiţi? Ce aţi decis, atunci la 19 ani, ce v-aţi zis să faceţi cu fiecare clipă apoi, cu clipa de vieţuire?

Am supravieţuit ca urmare a tăriei mele sufleteşti, pe de o parte, şi a condiţiilor obiective ale războiului, pe de altă parte (în faţa unui razboi care se profila pierdut, România se orienta spre o posibilă reconciliere cu S.U.A. şi cu Marea Britanie, fapt care a determinat o schimbare de atitudine în politica internă).

● Şi atunci, când v-a fost cel mai frică: în timpul celui de al doilea război mondial, sau în timpul comunismului? Când aţi suferit cel mai mult? V-a venit vreodată să daţi bir cu fugiţii?

Frica mi-a fost cultivată de toate regimurile dictatoriale, începând cu guvernul Gigurtu, care m-a eliminat din şcoală, până la regimul Ceauşescu, care-mi îngrădea libertatea de comunicare şi de mobilitate. Dar au existat totdeauna anumite forţe care au acţionat în sensul apropierii de cultura românească şi am fost mereu convins că numai în limba română mă pot exprima cu întreaga nuanţare necesară. Pentru mine, nevoia de a mă exprima a fost întotdeauna vitală.

● Cum vă distraţi când eraţi tânăr? Cum înţelegeaţi distracţia?

Distracţia, în sensul vulgar în care o vedem practicată azi în cea mai mare parte a mass mediei, mi-a fost totdeauna străină. Cartea a fost mereu aliatul meu permanent, alternând-o pe aceasta cu nevoia de plimbare, de contemplare şi savurare a spectacolului strazii şi al naturii.

● Spuneaţi într-un interviu că nu înţelegeţi această pierdere de timp a oamenilor care stau la coadă, dar în timpul acesta nu citesc o carte. Credeţi că românului de azi îi mai arde să citească, ba mai mult să citească atunci când stă la coadă, când el trebuie să dea bani în stânga şi-n dreapta, iar buzunarul îi e cam gol?

Puneţi problema într-un mod brutal, mizând pe cazuri limită. Dar să ştiţi că tocmai în situaţii de acest fel se testează mai bine nevoia de cultură. Îmi aduc aminte, din vremea când lucram la un Proiect al Universităţii Naţiunilor Unite (Tokyo), că în unele ţări din lumea a treia, cum se numeau ele atunci, nevoia de identitate este mai puternică, sau cel puţin egală cu aceea de protecţie.  Nevoia de lectură ar trebui să fie organică. Dacă ţi s-a format nevoia de lectură, ea devine la fel de vitală ca nevoia de mâncare.

● V-aţi plictisit vreodată?

Niciodată; şi nici de insomnie nu am suferit.

● Ce naşte plictiseala? Se naşte ea din ignoranţă?

Plictiseala este un produs al inculturii, al ignorării minunilor care ne înconjoară la tot pasul.

● Dar ce este mai grav: faptul că se naşte ignoranţa sau că ea  se perpetuează şi poate naşte alţi "monştri”?

Mai grav decât ignoranţa este pierderea capacităţii de a se mira, de a se întreba, a nevoii de a înţelege lucrurile, de a-i înţelege pe oameni, pierderea bucuriilor elementare, cum ar fi spectacolul diversităţii umane, al lumii vii şi al celei inerte. Absenţa bucuriei imensae de a putea respira, de a putea privi, de a ne putea mişca. Acestea mi se par carenţele cele mai grave, nu ignoranţa ; aceasta din urmă se referă mai degrabă la absenţa cunoştinţelor, dar constatăm mereu că multe cunoştinţe sunt formale, deoarece nu sunt înţelese.

● Aţi făcut vreodată compromisuri?

Cele mai multe împrejurări conduc la compromisuri, ele revin la faptul că anumite scopuri nu pot fi atinse concomitent, ci unele în dauna altora. Renunţăm deci la atingerea anumitor obiective, pentru a realiza altele. Filosofia compromisului este să obţii un avantaj într-o anumită privinţă, cu preţul unui dezavantaj într-o altă privinţă. Dar exista o întreagă tipologie a compromisului, uneori el este rezultatul unui act deliberat de decizie personală, alteori îl practicăm fără a-l conştientiza. Multe compromisuri ţin de natura lucrurilor, nu noi le decidem, ci ele ne manipulează pe noi. Am scris mult pe această temă.

Chiar dvs, când v-aţi referit, într-o întrebare anterioară, la observaţia lui Einstein, conform căreia, atâta vreme cât matematica se aplică la realitate, rezultatele ei nu sunt sigure, iar când sunt sigure, nu se mai aplică la realitate, aţi dat un exemplu de compromis inevitabil: aplicarea la realitate se obţine cu preţul sacrificării certitudinii. Dar în comunicarea de fiecare zi, vă daţi seama că protecţia unui mesaj, evitarea alterării acestuia, cer compromisul sacrificării scurtimii mesajului, care va trebui să conţină, pe lângă elemente de comunicare, şi elemente de control? Sunt şi exemple mai complexe. Noile generaţii înţeleg greu sau deloc faptul că sub comunism a fost nevoie ca unii intelectuali să accepte compromisul comunicării cu puterea politică, pentru a limita acţiunea negativă a acesteia; iar a înţelege în ce fel unii au limitat acest compromis la strictul necesar, alţii l-au prelungit până la obţinerea unor avantaje personale, iată o chestiune delicată, care pretinde o examinare atentă a faptelor.
 
● Spuneaţi într-un interviu că în anii '80 aţi dat meditaţii pentru produse. Cum se ajunsese aici şi ce primeaţi?

A fost o perioadă în care lipseau produse alimentare de bază (lapte, brânză, carne, legume, fructe) iar eu, operat în 1981 de ulcer duodenal cu peritonită, aveam nevoie să urmez un regim alimentar foarte riguros. Am fost atunci nevoit să acord meditaţii unor elevi ai căror părinţi aveau relaţii la ţară şi mă recompensau nu cu bani, ci cu produse proaspete, în special lactate, zarzavaturi şi fructe.

● V-aţi simţit vreodată umilit?

Da, în special în perioada 1938-1944 şi în perioada stalinistă, am discutat despre aceasta cu alte ocazii şi nu aş mai vrea să revin.

● Sunteti un tip solitar?

Am o nevoie organică de afirmare socială, de a mă face folositor altora, cea mai mare satisfacţie a mea este să constat că-i pot ajuta pe alţii; de aici pasiunea mea pentru profesia de dascăl, catedra este pentru mine un loc privilegiat, pe care simt nevoia să-l onorez. Dar, pentru a-mi pregăti prestaţia mea publică, am nevoie de perioade prealabile de însingurare, de retragere în laboratorul meu personal. Dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte, solidaritatea mea cu lumea se pregăteşte cu perioade în care trebuie să rămân solitar. A rămâne solitar, înseamnă pentru mine şi a fi atent la ceea ce-mi spune subconştientul, la visele care mă vizitează şi care uneori sunt foarte semnificative.

● V-a fost vreodată ruşine că sunteţi român şi de câte ori aţi fost mândru că sunteţi român?

Pentru mine, a fi român  nu poate fi, în sine, nici calitate, nici defect. Nu mi-am pus niciodată problema de a mă ruşina sau de a mă mândri cu acest fapt. Mă pot ruşina sau mândri numai cu ceea ce aparţine acţiunii mele personale, cu eşecurile sau succesele mele. În acest spirit i-am educat şi pe studenţii mei. 

● Care e scutul omului Solomon Marcus în fata dificultăţilor vieţii? Le-aţi luat în piept sau aţi preferat să purtaţi o mască şi să ascundeţi ce vă doare?

Aş înlocui cuvântul masca prin acela de scenariu. Trăiesc într-un orizont temporal indefinit, caut să menţin un echilibru între amintiri şi aşteptări, între memorie şi proiecte. Viaţa este pentru mine un spectacol care, în fiecare dimineaţă, se schimba radical şi nu mă satur să-l contemplu. Scutul la care vă referiţi este pentru mine starea de bucurie generată de lucrurile cele mai comune. A vedea copii, tineri, animale şi copaci, a citi o pagina de carte, a deschide internetul şi poşta electronică, a asculta expunerea unui coleg, a prinde o melodie care vine de nu ştiu unde, a răsfoi o revistă proaspătă, din domeniile care mă preocupă, a savura somnul în momente de oboseală, a fixa pe hârtie un gând care tocmai mi-a trecut prin minte, a face un duş cald înainte de culcare, a savura un fruct pe stomacul gol, a mă mişca printre rafturile unui magazin sau printre tarabele unei pieţe, toate sunt transformate, în scenariul care-mi orientează  viaţa, în surse de bună dispoziţie, dar şi de frământare şi de problematizare. Cele mai multe gânduri inspirate nu-mi vin la masa de scris, la biroul de lucru, ci in cele mai variate împrejurări, ca cele descrise mai sus.  

● Spuneaţi într-un alt interviu că în fiecare dimineaţă ar trebui să ne trezim ca şi cum atunci începem viaţa. Să avem o capacitate mare şi de uitare aşa cum avem de memorare. Reuşiţi să faceţi asta?

Da, practic acest exerciţiu de multă vreme şi a devenit a doua mea natură.

● Credeţi că este ceva ce poporul român a preferat să uite pentru că nu a mai vrut să ţină minte?

Îmi puneţi o întrebare foarte delicată. Dar puteţi observa şi dvs că între istoricii noştri, între oamenii noştri de cultură, această chestiune este o temă foarte controversată, mai cu seamă în ceea ce priveşte perioada anilor treizeci şi patruzeci ai secolului trecut.

● Dacă ar fi să vă întrebe cineva, cine este Solomon Marcus, ce aţi spune despre dvs?

Este întrebarea cea mai grea. S-ar putea ca lucrurile cele mai profunde ale fiinţei mele să nici nu poată fi spuse în cuvinte. De aceea mă pasionează semiotica, disciplina semnelor, despre care Umberto Eco spunea că explică posibilitatea minciunii.