Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Decembrie 1989, a stat cu pieptul gol în faţa forţelor de represiune. A fost împuşcat, dar a scăpat cu viaţă. Apoi, în lunile şi anii care au urmat, a devenit una dintre cele mai percutante voci publice care au criticat vehement noile realităţi politice din România postdecembristă. O voce care a amuţit brusc, la 8 iulie 1993, răpusă de scârbă şi deznădejde.
Cluj, 21 decembrie 1989: în jurul prânzului Piata Libertăţii era ocupată de Armată. Aflaţi sub comanda căpitanului Carp Dando, militarii de la UM 0215, înarmaţi până-n dinţi, fuse-seră deja plasaţi în dispozitiv de luptă. Misiunea lor, venită pe linie ierarhică, prevedea: "Interzicerea căilor de acces spre zona centrală, în scopul protecţiei lucrărilor de artă, clădirilor instituţiilor administrative şi a obiectivelor comerciale, împotriva acţiunii posibile a unor grupuri de cercetare-diversiune sau teroriste străine ori provocatori la acte de vandalism".
În contradicţie flagrantă cu acest ordin dramatic, "adversarul" nu era vreo oaste străină, ci câteva zeci de clujeni ieşiţi în stradă doar pentru că se săturaseră de viaţa în România socialistă condusă de regimul Ceauşescu. La un moment dat, vocea dură, a unui ofiţer aflat în zonă a lătrat un ordin pe cât de scurt, pe atât de inuman: "Împuşcaţi-i, că nu-s oameni". Apoi, în acele momente cumplite, s-a auzit o altă voce, la fel de hotărâtă: "Trageţi, am o singură inimă". Cel care i-a pus pe soldaţi faţă în faţă cu monstruozitatea odinului dat de şeful lor a fost actorul Călin Nemeş.
Din păcate, conţinutul subînţeles al mesajului său dramatic nu a fost recepţionat cum se cuvine. Militarii au deschis focul fără nici o somaţie. Doar în acel loc au fost ucişi 13 clujeni, dintre care cinci împuşcaţi în cap şi şase în spate. Acestora li s-au alăturat încă 28 de răniţi. Mărturii ulterioare au menţionat că militarii au tras şi asupra ambulanţelor care au venit în ajutorul victimelor.
Au trecut două decenii de la acele evenimente dramatice, care au însângerat Clujul. La fel ca în toate celelalte oraşe-martir, morţii s-au aliniat disciplinaţi în cimitire, ascunşi sub lespezi de marmură. Alţi eroi, răniţii Revoluţiei, au trecut prin spitale de unde au ieşit marcaţi pentru tot restul vieţii. Apoi s-au reintegrat în viaţa socială, fiecare după cum a crezut de cuviinţă şi după cum i-a surâs norocul. În anii de după Revoluţie, câţiva dintre ei au murit, iar efigiile chipului lor s-au adăugat printre celelalte, ale eroilor morţi în Decembrie 1989. Călin Nemeş se numără printre cei dispăruţi mai târziu. Iar acum, eroii morţi mai trăiesc, real, doar în amintirile celor care le-au fost apropiaţi. În cazul lui Nemeş, este vorba despre părinţii lui.
"A FOST UN COPIL MINUNAT"
Părinţii lui Călin Nemeş trăiesc acum într-o căsuţă frumoasă dintr-un cartier liniştit al Clujului. Acolo, discuţia se leagă rapid în faţa unei ceşti de cafea. Doamna Maria Stoian, mama lui Călin, este bucuroasă că încă există cineva care îşi mai aminteşte de fiul său. "Lumea a cam început să-i uite. Şi pe fiul meu, şi pe toţi ceilalţi care au murit atunci ori mai târziu. Până la urmă... este normal să fie aşa: viaţa merge înainte. Totuşi... Noi toţi le datorăm foarte mult celor care s-au sacrificat atunci.
"Călin? A fost un copil minunat, poate uşor timid. De mic avea înclinaţie pentru poezie şi adunase caiete întregi cu versuri scrise de el. Apoi, după liceu, a făcut Facultatea de Teatru la Cluj, în clasa profesoarei Melania Ursu. Iar în 1989 era actor la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Poate că asta pare un soi de joacă pentru copii. Dar nu este deloc aşa. De fapt, este foarte greu. Deşi par doar nişte simple jucării, păpuşile sunt foarte greu de manevrat. Iar sincronizarea mişcărilor este şi mai grea. Apoi mai este nevoie şi de măiestria actorului, de vocea lui, care le dă viaţă tuturor acelor personaje. Toate la un loc fac acest gen de artă deosebit de complicat şi de greu de exercitat. Iar în vara lui 1989 Călin a avut mai multe spectacole prin Maramureş." Cu siguranţă că aşa este. De fapt, se ştie că, deşi copii sunt cei mai importanţi dintre "beneficiarii" săi, teatrul de păpuşi nu este nici pe departe o copilărie.
Dar ce fel de om era Călin în afara meseriei sale? "Era un băiat foarte deschis. Un om cu foarte mulţi prieteni. Iar oriunde ajungea el se strângea lume, de parcă acolo s-ar fi pus la cale un cenaclu. În afara mânuirii marionetelor, Călin recita foarte frumos. În plus, avea şi monologuri comice. Iar în vacanţe era prezentator la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj. Dar dincolo de toate aceste aspecte era un tânăr foarte prietenos. Peste tot se cunoştea cu foartă multă lume, iar când trecea pe stradă se saluta cu majoritatea celor pe care-i întâlnea. Nu prea avea timp pentru el însuşi. În vara anului 1989 s-a dus la Galaţi, la un spectacol unde a fost chemat de Vasile Şeicaru.
Tot atunci a mai fost şi la spectacolele lui Fărcaşu. La fel de bun prieten a fost şi cu Ştefan Hruşcă. De fapt, teatrul şi scena au fost viaţa lui. Nu ar fi făcut rău nimănui, mai curând răbda el, decât să facă vreun rău. În vara lui '89 era la curent cu tot ceea ce se întâmpla în ţările socialiste. Şi spunea adeseori: «Aşa o să fie şi la noi». Mama lui îl sfătuia să nu se bage, dar el îi spunea: «Lasă, că ştiu ce am de făcut». Pe la mijlocul lunii august, fără să dea prea multe amănunte, le-a spus părinţilor: «O să mă omoare ăştia, or să dea cu maşina peste mine ori o să mă omoare şi nimeni n-o să afle cum». Era un om sufletist, suferea pentru toate porcările pe care le vedea în jurul său."
În decembrie 1989, Călin Nemeş era însurat şi avea o fetiţă, Patricia. Atunci, la 21, şi-a dus copila la gradiniţă şi apoi a plecat la teatru. Iar din acea zi fiica sa nu l-a mai văzut niciodată. După-amiază nu s-a dus la grădiniţă, ci a rămas în oraş. Acolo, în zona Pieţei Libertăţii, în jurul orelor 15:30 se adunaseră aproximativ 40 de clujeni. Printre ei, în mijlocul şi, adeseori, în fruntea lor, s-a aflat Călin Nemeş. Uşor încrâncenaţi, oamenii au început să scandeze lozinci de simpatie cu Timişoara, dar şi anticomuniste şi anticeauşiste. În plus, încercau să-şi convingă concetăţenii să li se alăture.
În plină acţiune, Călin Nemeş a ajuns în faţa plutonului condus de căpitanul Carp Dando. Unde, la un moment dat, s-a dezbrăcat până la brâu şi a rostit o frază devenită un adevărat simbol al Revoluţiei: "Trageţi, am o singură inimă". În clipele care au urmat, ofiţerul Carp a încercat să-l oprească de a mai vorbi oamenilor din jur. Apoi, între cei doi s-a declanşat o scurtă confruntare fizică în urma căreia militarul s-a împuşcat singur în picior. Considerând că îi atacă şeful, unul dintre soldaţi a deschis focul, fără nici o somaţie, asupra lui Nemeş. Actorul a fost împuşcat în zona şoldului drept, dar fără atingerea unor organe vitale. Dar tot atunci, în acele clipe dramatice, a fost ucis pictorul Lucian Matiş, fost coleg de liceu şi bun prieten cu Nemeş. Când a văzut că militarii deschid focul, Matiş a încercat să fugă, dar a fost împuşcat mortal din spate.
Rana gravă pe care a primit-o în acele momente l-a trimis pe Nemeş pe paturile spitalelor, unde s-a chi-nuit timp de peste două luni. În anii care au urmat, atât căpeteniile Armetei, cât şi procurorii militari care au anchetat iniţial Dosarul "Revoluţia de la Cluj" au făcut tot posibilul să ascundă vinovăţia militarilor. Ca o culme a cinismului şi perfidiei, au început să le acuze chiar pe victime de provocarea acelui dezastru criminal. Iar Nemeş a fost unul dintre primii atinşi de acest bumerang pervers. Din acele momente, situaţia lui a devenit deosebit de dramatică. Probleme legate de viaţa sa personală, dar şi scârba pe care a trăit-o văzând că, de fapt, fostul regim comunist supravieţuieşte deghizat sub o formă aşa-zis democratică l-au făcut pe Nemeş să plece din viaţă prin propria lui voinţă: s-a sinucis la 8 iulie 1993.
De fapt, împrejurările concrete ale morţii sale nu au fost niciodată deplin elucidate. La înmormântarea lui, cineva a spus: "Peste 30 de ani, lui Călin i se va ridica un monument în Cluj. Dar, până atunci, mai sunt încă zece ani. Iar până la ipotetica împlinire a acelei profeţii părinţii lui Călin Nemeş nu mai au nimic de făcut decât să regrete că lumea l-a cam uitat pe fiul lor. La fel cum uitate sunt şi evenimentele petrecute acum 20 de ani.
