Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scrisoarea lui Dan Deşliu către Ceauşescu a fost probabil cel mai "dur" text ce i-a fost adresat dictatorului de vreun român. Poetul a fost, de asemenea, forţat la domiciliu obligatoriu în 1989 şi supus unor manipulări în scop de compromitere. Protestul său n-a avut însă în mediile culturale din străinătate şi din ţară ecourile protestului lui Dinescu. La puţini ani după "schimbare", sfârşitul său a fost tragic, fiind găsit înecat pe ţărmul Mării Negre.
BALADELE EVULUI NOU
Născut în august 1927, poetul Dan Deşliu a devenit foarte popular pe la începutul anilor '50, în perioada în care se închega Republica Populară Română, în anii de instaurare a comunismului. La 30 decembrie 1947 se abolea Monarhia şi se proclama Republica. În 1949, Dan Deşliu debuta cu volumul de poezii "Goarnele inimii" şi se pregătea să devină "poetul numărul unu al ţării". Majoritatea textelor erau ode, balade, imnuri dedicate eroilor comunişti, prezentaţi ca nişte adevăraţi martiri ai neamului, clasei muncitoare, "marilor" înaintaşi de la est, Lenin şi Stalin.
Anonimi din rândurile muncitorilor şi ţăranilor colhoznici deveneau figuri emblematice, făuritoare ale unui destin nou pentru ţară în textele lui Deşliu. Sunt celebre în epocă baladele "Lazăr de la Rusca" (1949), "Minerii din Maramureş", "Cântec pentru tovarăşul plan". La începutul celui dintâi poem, autorul scrisese următoarea dedicaţie: "În memoria lui Lazăr Cernescu, ţăran sărac, şi a tovarăşilor săi căzuţi în lupta împotriva duşmanilor clasei muncitoare şi ai ţărănimii muncitoare, în lupta pentru socialism, pentru înflorirea patriei".
Poemele lui Deşliu erau, în spiritul epocii, un tablou al luptei cu "chiaburii", exploatatori ai bogăţiilor gliei şi ai fiilor patriei. Mesajul era de cele mai multe ori extrem de violent, cum o arată versurile următoare: "Că-n pofta chiaburilor/coace buba urilor/şi-n unirea din popor/jelea şi pieirea lor". ("Lazăr de la Rusca"). Aceste adevărate îndemnuri literare la "linşaj" îşi aveau filonul în baladele populare, în doinele anonime, creaţii lirice din alt ev, dar surse de inspiraţie "recomandate" în anii realismului socialist în literatură. Forma, extrem de accesibilă datorită firului narativ al versurilor scurte şi cu rimă, a fost un mijloc de propagandă deosebit de eficient, vorbind pe limba majorităţii. În aceeaşi idee, regimul punea în lumină poeziile eminesciene de inspiraţie populară, ignorând creaţii care puteau fi incomode prin ideile lor sau mai pe placul intelectualilor.
Creaţiile lui Deşliu şi ale altor "realişti socialişti" apăreau în manuale, în publicaţii literare şi nu numai (în Scînteia), pentru care erau de multe ori comandate special, în reviste. Nu se punea problema dificultăţilor de publicare.
"O TIMP, SUSPENDĂ-ŢI ZBORUL!/ SE PRĂVALE COMPRESORUL!"
Poezia, numită iniţial "Balada com-presorului" şi devenită ulterior "Minerii din Maramureş", începe printr-o pastişă după poetul romantic francez Alphonse de Lamartine: "O temps, suspends ton vol! / Il va chuter le compresseur!" ("O timp, suspendă-ţi zborul!/ Se prăvale compresorul!"). Contrastul dintre profunzimea primului vers dintre încărcătura sa culturală de cea mai bună calitate şi ceea ce introduce versul al doilea trebuie să fi stârnit în epocă accese de ilaritate grijuliu cenzurată, în rândurile cititorilor avizaţi. "Toadere, să mor îmi vine/Zice o voce groasă/Somnul ăsta pentru tine/ Duşmanul de clasă/ Că aici nu hrăpăreţii/ Te-au tocmit a stare/ Ci te puse straja vieţii/ Clasa muncitoare."
Deşliu, care a debutat literar în revista Lumea a lui Călinescu, în 1945, nu a fost doar unul dintre pionierii realismului-socialist în literatură. Temele sale nu s-au limitat la tablouri sociale tratate tezist. În prefaţa culegerii de poezii "Visul şi veghea", din 1980, criticul Nicolae Manolescu scria: "Pentru mulţi, Dan Deşliu a rămas până azi autorul amplelor poeme de la începutul anilor '50, «Lazăr de la Rusca» şi «Minerii din Maramureş»", reţinute încă de poetul însuşi în antologia din 1971, dar omise în cea de faţă. Generaţia mea, care vine după cea a lui Dan Deşliu, le-a învăţat în şcoală. Ele se leagă de un moment istoric al literaturii noastre postbelice, în care poezia îşi căuta drumuri noi şi răspunderea unor sarcini necunoscute înainte. După trecerea anilor, le privim oarecum ca pe nişte piese de muzeu şi le recitim cu greutate. Există în ele un "idealism circumstanţial". În acest volum, din 1980, Deşliu publica poezii care vorbeau despre redescoperirea copilăriei, a adolescenţei, poeme cu sonorităţi bacoviene.
Ca şi în cazul unor susţinători sinceri ai regimului comunist (poetul rus Maiakovski, de exemplu, cu care a şi fost comparat, în epocă), Dan Deşliu s-a îndepărtat progresiv, dar sigur de simpatiile sale politice de tinereţe, de "idealismul său circumstanţial". Relaţia cu PCR a devenit tot mai tensionată. Criticile poetului la adresa regimului au început să se facă simţite din anii '60, când semnalează atât nemulţumirile personale legate de reducerea salariului, cât şi farsele organizate cu prilejul "vizitelor de lucru" ale celor de sus prin ţară. Dintr-un document din arhiva REL aflăm, de exemplu, că în 1971 Deşliu a protestat "împotriva lansării de către Ceauşescu a aşa-zisei revoluţii miniculturale".
Totuşi, în anul 1974 primea premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, pentru volumul "Cetatea de pe aer". Poetul a primit numeroase distincţii naţionale. Astfel, în anii 1949, 1950 şi 1951 a fost laureat al "Premiului de Stat", iar în 1978 a primit pentru a doua oară "Premiul Uniunii Scriitorilor". Redactor şi reporter la revista Flacăra, redactor la Scînteia, redactor-şef adjunct la Luceafărul, Dan Deşliu a făcut parte şi din Biroul Uniunii Scriitorilor încă din anii stalinismului. În aprilie 1977, încă mai era ales să facă parte din acest Birou împreună cu alţi patru poeţi.
DEMISIA DIN PARTID
Disidenţa lui Deşliu a devenit acută în anii '80, culminând cu scrisoarea deschisă trimisă către postul Radio Europa Liberă în anul 1989. La sfârşitul anului 1980, Deşliu a mers chiar până la a demisiona din partid, protestând astfel împotriva amestecului politic în problemele Uniunii Scriitorilor. În 1982, postul Europa Liberă dădea citire unei scrisori a Doinei Cornea, intitulate "Statutul de intelectual", iar Deşliu a fost printre puţinii intelectuali care au reacţionat pozitiv, exprimându-şi în scris solidaritatea faţă de disidentă. În martie 1989, Deşliu trimitea la Radio Europa Liberă propria sa scrisoare deschisă în care vorbea despre "absurdul multilateral dezvoltat" în care plonjase România.
Din această perioadă de îndepărtare de simpatiile comuniste trebuie amintită poezia: "Balada vremii de murit", (apărută în ianuarie 1989 în revista Agora, condusă de Dorin Tudoran): "Era o vreme de murit / ceva ce nu s-a pomenit / Dar unii se-ndărătniceau/să dăinuiască în prostie / sau poate doar se prefăceau/ că-s încă vii - sau cine ştie ... Copiii se năşteau bătrâni / iubiţii se urau în pripă / Heruvi ciuntiţi de o aripă / şedeau la coadă săptămâni".
Schimbarea sa de atitutudine, deşi nu este singulară (e de amintit cazul celor şase veterani ai PCR care s-au dezis la începutul anului 1989 de modul în care Partidul ajunsese să conducă ţara) a fost privită cu suspiciune. Era greu de crezut că un om care susţinuse câteva decenii prin scris comunismul a ajuns să îl critice. Georgeta Dimisianu îşi aminteşte că la o masă rotundă literară, din anii '90, Deşliu, prezent, a fost întrebat de o doamnă: "Domnule Deşliu, când aţi fost cel adevărat, atunci sau acum?". Răspunsul lui Deşliu a fost, potrivit doamnei Dimisianu, unul "extraordinar": Doamnă eu am fost mai vinovat decât toţi, pentru că eu am crezut". Minerii din Maramureş
Colo sus la Toroiagă
numai piatră şi zănoagă
şi steiuri de stâncă seacă...
Dar ce namilă s'arată
de nouă voinici purtată
peste cremenea brumată?
Nu-i năpraznică jivină,
e mândreţe de maşină,
o duc minerii la mână.
Inimă duduitoare,
să-mpingă văzduhul tare
în cele perforatoare;
sus, în galerii înalte,
sfredele să prind-a bate
prin filoane adâncate...
Că-n filoanele afunde,
în măruntale de munte
multă lumină s-ascunde!
Şi e vremea să răsară,
ca frunza de primăvară,
peste om şi peste ţară.
Toroiagă colţuroasă,
ce te ţii anevoiasă,
că voinicii nu te lasă!
Trag la cablu trei din faţă,
trei proptesc din urmă braţă,
trei de pârghie înhaţă:
- Haida hăi! - vuieşte'naltul.
Câte-şi nouă, tari ca bradul,
dar ca Toader nu e altul:
trup vânos, spinare lată,
inimă înfierbântată,
apoi ăsta om odată!
Hăt în sus, pe Creasta Ciungă
şade cremenea să-mpungă
înălţată într-o dungă.
Şi în colţii cei de cleşte,
osia se poticneşte,
maşina în loc s-opreşte.
Sar minerii dinainte
roţile a le desprinde,
numa' Toader ia aminte...
Că-i un loc primejdios,
pe sub proptă lunecos,
îndărăt prăpăstios.
Proptele sub roţi scrâşneau,
ortacii greu s-opinteau,
de primejdie nu ştiau!
Şi-odată înhiaţă sloi,
că motorul mult greoi
se smuceşte înapoi.
De răcnet înfricoşat,
văile au răsunat,
cetina s-a-nfiorat...
Nu e tunet tunător,
e om viu suferitor
sub roată de compresor!
Sar cei fraţi cu umeri tari
pe Toader să-l tragă afar,
să-l sloboadă din amar (...)
În bezna văii luce încă,
un geam, la sediul de partid,
ca într-o galerie-adâncă
lumina lămpii de carbid.
Pe bănci înguste de stejar
mineri cu feţe şănţuite:
ei par nişte ciudaţi şcolari
care învaţă din trăite,
- ...Doar ştim, urmează secretarul
cu glasul său cam răguşit,
pe Toroiagă, sus, nici carul,
nici caii încă n-au răzbit...
- Ehei! Se repezi Bujor,
da' nici nu poţi, precum ţi-e pofta,
să cari atâta compresor
numa' cu calul şi cu propta!
- E trudnic, da, nu una-două,
răspunde Roman. - Dar mai greu
să minereşti pe vreme nouă
ca'n zilele lui moşu' meu.
Aşa că spui ce am mai spus:
să meargă comunişti în frunte
şi-om duce compresorul sus,
din trup de-ar fi să facem punte! (...)
S-a hotărât să plece-n zori
trei comunişti cu compresorul.
E printre ei un doinitor
îi zice Toader vânătorul.
Luna-şi pierde prin păduri
tainica văpaie...
Doarme între munţii mari
vechea Borşa Baie.
Prin tăcerea răcoroasă,
frăţior cu zoru'
bate uliţa pietroasă
Toader doinitorul.
Nu e vesel de rachie,
nici zănatec nu e,
are altă bucurie:
viaţa care suie...
Peste sediu străluceşte
steaua pământească...
Ce putere stăpâneşte
pasul să-i grăbească?
Păi, acolo-i compresorul,
sub a stelei rază!
Ajungând nerăbdătorul,
uite, ce să vază?
Doarme'n poartă de-a'n picioare
moşul pus de pază...
- Hei, bădiţă compresoare,
steaua te veghează! (...)
Pe la revărsat de zori,
prin cărarea de miori,
compresorul urcă iară,
cu trudă şi cu povară
sub cerul de primăvară. (...)
Şi alăturea sub stâncă,
se cască râpă adâncă
unde urlă zbuciumat
Râul Mic înspumegat...
O greşeală - şi-i uşor
să se prăbuşe-n vâltori
şi oameni, şi compresor!
Şi deodată Toader simte
că nu-i chip de mers 'nainte -
şi ce-i fulgeră prin minte ?
... Partidul nouă ne-a spus..
să ducem maşina sus...
Şi motoru-i lucru mare
dară omul suflet are
şi nu - i voia, la partid,
oamenii ca să-i ucid!
Hai, răpezi-te şi zi:
sfârşim suişul aci!
Şi fugi la Roman în sat
şi grăieşte răspicat:
- Nu se poate, Roman dragă:
nu răzbim pe Toroiagă!...
Dar mai sus, numai cu-o treaptă,
galeria stă şi-aşteaptă
nu de azi şi nici de ieri
dar de câte primăveri?
Şi nu galeria doară:
colo sus, aşteaptă-o ţară!
Şi multe veacuri la rând
a răbdat ţara gemând
cu frunţile la pământ!
Câte-am tras şi-am pătimit,
le avem de răsplătit
însutit şi înmiit! (...)
Şi în colţii cei de cleşte
osia se poticneşte,
maşina în loc s'opreşte...
Sar cu toţii dinainte
roţile a le desprinde
doar Toader stă locului,
la urma motorului,
în bătaia vântului
în gheara frământului...
Şi atunci i-a fost să vadă
propta dreaptă fărâmată
între stâncă şi obadă...
Lemn de codru nu era
nici un lemn să geam'aşa,
dară inima lui, da!
Sare Toader dintr-odată,
propteşte spinarea lată,
dar cât ai propti spinare
compresorul e mai tare! (...)
Clipă, stăi, opreşte-ţi zborul!
Se prăvale compresorul,
cade-n râpă, viaţa, dorul! (...)
- Cu bun noroc, tovarăşe Gheorghiu!
Vă scriu din Baia Borşa, de la noi,
pe unde-acu' trei ani creştea pustiul
şi se zbăteau nevestele' n nevoi.
De mult fusese mina părăsită,
închisă din porunca domnilor...
Şi cine alt putea ca s-o deschidă?
decât partidul nostru muncitor?(...)
Ortacul nostru, Toader Vânătorul
în Mai, pe Toroiagă, la suiş,
cu trupul lui oprit-a compresorul
să nu se facă zob pe povârniş.
În Sighet la spital mai stă şi-acuma:
a trebuit să-i taie un picior...
Dar mina lucră
şi compresorul duduie de zor!(...)
Mai mulţumim partidului o dată,
şi mulţumim la toţi care-l conduc
şi o să dăm producţie bogată,
să fie pace bună şi belşug!"
Dan Deşliu
