Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Livermore, un orășel american situat la 65 de kilometri de San Francisco, turiști din toată lumea vin să vadă cu propriii ochi o minune a tehnologiei „old-school”: becul care funcționează de 120 de ani! Și nu, nu este nicio șmecherie la mijloc. Dimpotrivă!
Compania Shelby Electrical a creat „Becul de o sută de ani”, așa cum l-a numit pompos (și pe bună dreptate) în 1901, fără ca inginerii americani să ia serios în calcul probabilitatea ca acesta să depășească cu două decenii (deja) data expirării estimate în momentul fabricației. Este vorba despre un bec din sticlă modelată cu mâna, dotat cu filament de carbon de 30 W, care mai are acum o putere de doar 4 W - un fel de lumină de veghe pentru copii. Cum este totuși posibil ca el să se afle încă în stare de funcționare, mai ales că a fost „stins” doar de câteva ori în tot acest interval? Este un mister și ridică în mod inevitabil întrebarea: de ce, dacă Stația de Pompieri din Livermore are un bec care încă arde la ani buni de la împlinirea vârstei de un secol, restul lumii are becuri care se strică după șase luni? Tare chestiune! „Acel bec Shelby prăfuit deține secretul consumerismului. Este primul pas pe drumul care duce la prima născocire a uzurii planificate și la crearea upgradării continue”, apreciază Jacques Peretti, jurnalist de investigații BBC în cercetarea sa: „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea” (Editura Litera, 2019). Astăzi, upgrade-ul este, într-adevăr, un mod de viață. Ne schimbăm telefoanele la fiecare 11 luni și 28% dintre noi schimbăm canapeaua la fiecare trei ani. Mai mult, partenerul îl schimbăm în medie la fiecare doi ani și nouă luni (pentru cei 28% o canapea rezistă mai mult decât o relație!). Aparținem cultului global a ceea ce designerii de produse numesc „nou-ism infinit”. Adică? Manifestăm nu doar o neîncredere față de orice este „vechi”, ci față de orice am upgradat cu doar câteva săptămâni în urmă, fapt care face acel ceva să se transforme în ceva cu adevărat „vechi”. În capul nostru, bineînțeles.
Stenogramele din Berlinul de Est
Upgrade-ul chiar a fost transferat de la obiecte la oameni - mai evidențiază Jacques Peretti în studiul său. Îmbunătățirea de sine perpetuă este o obsesie în fiecare sferă a vieții: perfecționarea corpului la sală, faptul de a deveni, la locul de muncă, tot mai productiv, un coleg, un partener, un bucătar, un amant, un părinte, un îngrijitor, un om tot mai bun. Acest neobosit și atotcuprinzător efort destinat îmbunătățirii de sine este caracteristic pentru cultura upgrade-ului. „Aceasta nu a apărut, ca prin minune, de nicăieri, ci a fost planificată, iar becul Shelby este primul indiciu menit să ne lămurească asupra modului în care a avut loc această planificare”, speculează Jacques Peretti. Al doilea indiciu - completează jurnalistul britanic - se găsește la 9.000 de kilometri distanță. Unde, ce, cum? În 1989, când comunismul se prăbușea, iar mulțimile se cățărau pe Zidul Berlinului, un istoric numit Gunter Hess intra neobservat într-o clădire din Berlinul de Est: sediul Companiei Electrice Osram. Înăuntru, Hess a găsit fișete răsturnate și hârtii împrăștiate pe podea. Bărbatul a început să selecteze hârtii, apoi ceva i-a captat atenția: niște stenograme confidențiale de la o întâlnire de la Geneva, din 1932, purtate între doi dintre cei mai importanți membri ai consiliului de administrație ai Osram și cele mai mari cinci companii electrice din lume. Dovezile unui complot! Da, ați citit bine. Cercetările jurnalistului BBC o demonstrează: „Când, două decenii mai târziu, l-am întâlnit pe Gunter Hess într-o cafenea din Berlin și l-am întrebat de ce erau aceste hârtii atât de speciale, Gunter și-a deschis servieta. Cei mai mari cinci producători de becuri de pe pământ se întâlneau la Geneva pentru a lua o decizie de politică economică ce avea să schimbe cursul istoriei. Aveau să creeze un cartel secret, cunoscut drept Phoebus, cu un scop anume: acela de a scoate din afaceri pe oricine crea un bec care dura mai mult de șase luni”.
Înțelegerea celor cinci giganți
Dură viața în lumea afacerilor mari, nu? Oricum, documentele descoperite de Peretti au demonstrat ceea ce credeam cu toții că există sau cel puțin bănuiam că există când fierbătorul ori becul nostru de veioză înceta să mai funcționeze, în mod misterios, la doar șase luni după ce-l cumpărasem: uzura planificată. Și asta pe bună dreptate. Cartelul Phoebus a fost fondat de William Meinhardt de la Osram și de Anton Philips, fondatorul gigantului electric olandez Philips Electrical. Ei au vrut să sistematizeze uzura, impunând o politică economică globală în ceea ce privește durata de viață a unui bec și distrugând orice companie care devia de la norma stabilită de cartel. Îi cedăm din nou cuvântul lui Jacques Peretti: „Hess mi-a dezvăluit numele semnatarilor/reprezentanților firmelor de la întâlnirea inaugurală a cartelului Phoebus. Printre ei se numărau cea mai mare companie electrică a Americii, General Electric, AE din Marea Britanie, Compagnie Des Lampes din Franța, GE Socidead Anonyma din Brazilia, cel mai mare producător de bunuri electrice al Chinei, General Edison, Lamparas Electricas din Mexic și Tokyo Electric”. Ce-au pus la cale rechinii electricității programate? Din nou Peretti: „Procesele-verbale înfățișau planul în termeni preciși: scurtarea vieții fiecărui bec electric la șase luni. În cazul în care cineva nu respecta planul, avea să fie amendat, în conformitate cu o gamă ajustabilă de amenzi care se plăteau toate în franci elvețieni sau în mărci germane”. Cele cinci mari companii internaționale nu produceau pur și simplu becuri electrice. Ele furnizau infrastructura de bază a vieții moderne: iluminatul stradal, firele de cupru pentru liniile telefonice, cablajul pentru nave, poduri, linii de tren și de tramvai. Fabricau bunuri de consum durabile, precum frigidere și cuptoare, dar furnizau și componentele electrice pentru mașini, case și birouri. Așa, și? Din 1932, în urma înțelegerii stabilite între membrii cartelului Phoebus, toate acestea aveau să fie făcute în așa fel încât să se strice. Două mii de ani de ingeniozitate în fabricarea bunurilor manufacturiere, în așa fel încât să reziste, aveau să ia sfârșit.
Făcea cartelul Phoebus ceva rău?
Șocant, dar adevărat. „De atunci înainte, producția de masă avea să implice, în mod contraintuitiv, planificarea inginerească inversă a unui obiect, de la momentul în care trebuia să se strice înapoi. Fiecare obiect avea să aibă o durată de viață diferită înscrisă pe un tabel. Gunter Hess mi-a arătat categoriile calibrate meticulos pe o gamă ajustabilă a uzurii, mâzgălite în căsuțe cu un scris foarte mic, fiecare căsuță incluzând o durată de viață”. Pur și simplu, fascinant! Și asta nu e totul, normal. Iată continuarea: „Amănunt crucial, consumatorul nu trebuia să știe absolut nimic despre acest lucru (și n-a știut!). Becul electric de la Stația de Pompieri din Livermore a fost singurul care a scăpat de această conjurație... Făcea Phoebus ceva rău?”. Răspunsul a venit tot de la Jacques Peretti: „În 1932, lumea liberă făcea echilibristică între depresiune și revenire economică pe o muchie de cuțit. Adolf Hitler era pe cale să preia puterea în Germania. Planul Phoebus de sistematizare a uzurii planificate nu vindea pur și simplu mai multe becuri electrice, ci salva capitalismul și, implicit, democrația, când acestea erau amenințate în modul cel mai evident. Îi făcea pe oameni să cumpere, să tot cumpere. Atât timp cât banii circulau, lumea liberă continua să existe”.
Creșterea cererii, creșterea profitului
Complotul uzurii morale planificate este o teorie potrivit căreia cei mai importanți producători de becuri incandescente din lume au conspirat, la începutul secolului al XX-lea, pentru a menține durata de viață a becurilor lor cu mult sub capacitățile reale tehnologice. În acest fel asigurau cererea continuă pentru mai multe becuri și, prin urmare, creșterea profitului pe termen lung.
În 1939 s-a dat „stingerea”. Oare?
Becurile incandescente au fost inventate de chimistul englez Humphry Davy, în 1809. Până la inventatorul Thomas Edison nu exista nicio modalitate de a le produce în masă, pentru comercializare. În 1924, cei mai importanți producători de becuri au format Cartelul Phoebus, o organizație internațională care a avut intenția de a standardiza/controla industria becurilor. Cartelul a fost (oficial) desființat în 1939.
Un accident bizar
În 1975, germanul Dieter Binninger a inventat un bec cu speranța de viață de 150.000 de ore (17 ani de utilizare continuă). Becul se numea Ewigkeitsglühbirne, în traducere - „Lampa veșnică”. Ciudat, dar la scurtă vreme după ce a găsit un sponsor dispus să-i susțină proiectul revoluționar, în 1991, Binninger a murit în timpul unui zbor cu avionul. Tragicul eveniment a fost catalogat oficial drept un accident. De atunci, brevetul lui Dieter s-a pierdut în anonimat.
Cei mai mari cinci producători de becuri de pe pământ se întâlneau la Geneva pentru a lua o decizie de politică economică ce avea să schimbe cursul istoriei. Aveau să creeze un cartel secret, cunoscut drept Phoebus, cu un scop anume: acela de a scoate din afaceri pe oricine crea un bec care dura mai mult de șase luni”, Jacques Peretti, jurnalist de investigații BBC
Cartelul Phoebus a fost fondat de William Meinhardt de la Osram și de Anton Philips, fondatorul gigantului electric olandez Philips Electrical. Ei au vrut să sistematizeze uzura, impunând o politică economică globală în ceea ce privește durata de viață a unui bec și distrugând orice companie care devia de la norma stabilită de cartel
Planul Phoebus de sistematizare a uzurii planificate nu vindea pur și simplu mai multe becuri electrice, ci salva capitalismul și, implicit, democrația, când acestea erau amenințate în modul cel mai evident”, Jacques Peretti, jurnalist de investigații BBC
Statisticile privind politica upgrade sunt înspăimântătoare: ne schimbăm telefoanele la fiecare 11 luni și 28% dintre noi schimbăm canapeaua la fiecare trei ani. Mai mult, partenerul îl schimbăm în medie la fiecare doi ani și nouă luni (pentru cei 28% o canapea rezistă mai mult decât o relație!)
Becurile rusești au o durată de viață de două ori mai mare decât a celor produse în Occident. În China, de pildă, un bec „arde”, în medie, 5.000 de ore, mult peste media becurilor comercializate în Europa de Vest
