Nicolae Coande: „Poeziile sunt mesaje codate în sticlă, aruncate în mări interioare”

Următorul volum propus din colecția Jurnalul cărților esențiale este „Dumnezeu, poet și protector al lumii”, de Nicolae Coande. Autorul ne transmite că „cei care credeau că în timpul secularismului religia a dispărut, au o surpriză: este încă aici, refugiată în sfera privată, şi se pregăteşte de revenirea în spaţiul public”, iar după parcurgerea cărții rămânem cu „certitudinea că nu suntem singuri pe lume”.

Jurnalul: Poet și eseist. Ce încercați să transmiteți cititorilor dv.?

Nicolae Coande: Un poet nu transmite nimic, altfel ar fi transmisionist. Pur și simplu scrie poezii, care sunt mesaje codate în sticlă, aruncate în mări interioare. Unele ajung la oameni (asta ar fi destinația), altele nu. Am citit de curând că un copil de 7 ani din Rusia a trimis o astfel de sticlă în Baltica și care a ajuns în Germania, în mâinile cuiva, după 30 de ani. Cred că mesajul era „actual”, deși istoria se schimbase binișor - un om vrea să vorbească altuia. Ca poet, tot ce-mi doresc este să fiu inactual. Ca eseist, e cum spune etimologia termenului eseist: încerc să mă lămuresc dacă pricep lumea și semnele secretate de ea. Uneori reușesc, alteori nu.

Sunteți organizatorul mai multor întâlniri între poeți pe plan județean. În era tehnologiei și a vitezei, mai are lumea timp de poezie? Cum se desfășoară și care este scopul acestora?

Să-ți explic: am organizat și organizez întâlniri literare și culturale în plan național și chiar internațional. Județean ar fi prea restrictiv, vorba lui Caragiale: se duce dracului giudețul… La „Duminici de poezie în teatru”, manifestare pe care am inițiat-o la Teatrul Național Craiova în 2010, am avut invitați poeți precum Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Ion Mureșan, Magda Cârneci. La „Scriitori la Tradem” (Traian Demetrescu, casa de cultură a orașului) au venit, între alții, poeții Ioan Es. Pop, Dan Sociu, Mircea Bârsilă, Paul Vinicius, Ioan Moldovan, Nichita Danilov, dar și poeți din Rusia, Finlanda. „Întâlnirile SpectActor” (organizate la teatru din 2009) au avut până acum 50 de invitați din toată țara, ba chiar din Franța sau Austria. Între alții, R. Beligan, I. Caramitru, E. Simion, S. Marcus, D. Grigore, E. Constantinescu, Dorel Vișan, D.R. Popescu, M. Martin, L. Boia, G. Leșe, A. Streinu-Cercel, Nae Caranfil, C. Țopescu, L. Antonesei, G. Banu, M. Platon, chiar și președintele Academiei, dl Ioan Aurel Pop. Îmi place să aduc elita intelectuală și culturală a țării la Craiova, un dar pentru con-urbanii mei. Dar, ca să-ți răspund precis la întrebare, poeții nu sunt așa de atenți la era vitezei și a tehnologiei, decât atunci când trebuie să vorbească la telefon sau pe Twitter, noua modă, unde campion mondial este Donald Trump. A scrie și a citi poezie este, cum ne asigură poetul german H.M. Enzensberger, o practică la fel de veche ca a spune glume sau a lansa zvonuri. Uite un zvon actual: anul acesta, Premiul Nobel l-a luat o doamnă poetă, Louise Glück, cu obârșii în Maramureșul nostru istoric. Nu e așa că poezia a ajuns până-n America și are timp să se întoarcă și îndărăt?

Scopul pare să fie unul simplu: a citi față către față unui public însetat după spiritul calin sau, după caz, bătăios al poeziei. Imnul nostru național este poezia veche a unui poet vechi, dar nu uitat - Andrei Mureșanu. Așa funcționează societățile, în viteză, dar cu rădăcini vechi în poezie și cântec.

Ați participat la cenaclul lui Marin Sorescu, ați primit un premiu din mâna marelui scriitor. V-ați născut relativ aproape de locul în care a venit pe lume acesta. Acum lucrați la Teatrul „Marin Sorescu”. Ce înseamnă Marin Sorescu pentru dv.?

E un scriitor internațional, care a trăit și a muncit în Oltenia, acolo de unde vin Macedonski, Arghezi, Minulescu, Păunescu, Mazilescu, Viorel Padina, Marian Drăghici, Gabriel Chifu, Patrel Berceanu, Ionel Ciupureanu și vor mai fi fiind câțiva. Tânăr, mergeam la acel cenaclu unde Sorescu, echilibrat și sobru, se amuza pe sub mustață de producțiunile pompoase ale junilor scriitori. Am citit acolo, am luat un premiu al revistei „Ramuri” oferit de el, am fost publicat în revista pe care o conducea. Era un nume greu al literaturii universale contemporane, el stătea de vorbă cu Borges sau cu Allen Ginsberg, iar apoi vorbea chiar și cu noi. Era modest, dar conștient de valoarea lui. La teatru, i se pune acum în scenă „Vărul Shakespeare”, în regia domnului Radu Boroianu, și încă un spectacol făcut de un tânăr talentat, Norbert Boda, după poezii ale sale. Nu am nicio fotografie cu Marin Sorescu, dar am o diplomă semnată de el și țin minte și azi o strângere de mână atunci când m-a felicitat. Asta m-a încurajat să scriu, poate n-a fost degeaba. Mi-aș fi dorit să trăiască mai mult, ca și celălalt mare scriitor al Craiovei, Ion D. Sîrbu, să avem sentimentul că există cineva puternic care ne citește, ne critică, dar ne protejează. Asta contează foarte mult în literatură - privirea unui maestru.

De unde v-ați luat numele de Coande? Ce înseamnă?

Bunicul meu, Constantin Boangiu, a fost cârciumar, liberal și deținut la Canal. De la el am învățat primele povești, el îmi dădea cărți să citesc și mă învăța să beau vin roșu și să mă bucur de oameni și de viață. Porecla lui în sat, la Osica de Sus, lângă Caracal, era Coande. Un amic mai în vârstă, Marian Drăghici, mi-a spus că ar trebui să mă numesc Coande atunci când am scris primele poezii. L-am ascultat și uite ce-a ieșit.

Nostalgia copilăriei petrecute pe malurile Oltețului v-a influențat operele?

Eu nu sunt un poet nostalgic, poate puțin melancolic, dar și atunci mă autosuspectez. Natura mea este a unui stoic de tip latin. Critica a observat că poemele mele au un nucleu dur, abraș, mai degrabă în linia polemic argheziană sau în maniera protestatar-sictirită a lui Macedonski ori a „jurnalistului fără jurnal” Ion D. Sîrbu. Nu mă compar, desigur. Dar am scris cândva un poem dedicat locului meu de obârșie, „O sută zece metri deasupra mării”, o elegie cumva nostalgică. Este altitudinea la care este cotată Osica în dicționarele geografice. Pe poeți îi interesează levitația, de aici ideea - Osica este mereu Sus.

Îndrăgostit de poezie, dar ați cotit-o și spre teatru. În atâția ani în Naționalul craiovean ce ați învățat despre teatru?

Am învățat să privesc și să ascult. Am fost chemat acolo de poetul Patrel Berceanu, secretar literar la acea vreme, să facem o revistă. Patrel nu mai este din 2006, dar eu continui să fac revista „SpectActor”, una dintre puținele reviste de teatru din țară. Chiar acum lucrez la un număr dedicat împlinirii a 170 de teatru național la Craiova, precum și celor doi oameni care au făcut din Craiova un reper pe scena mondială a teatrului profesionist: Emil Boroghină și Silviu Purcărete. Primul a împlinit anul acesta 80 de ani, celălalt, 70. Sunt personalități-tezaur ale culturii românești - și nu numai.

Dumnezeu este protectorul al lumii. Dar și poet?

Nu este expresia mea, explic în carte. Am preluat-o de la filosoful și matematicianul englez Alfred North Whitehead, care în cartea sa, „Religia în formare”, explică acest lucru: „Lumea actuală este rezultatul ordinii estetice, iar ordinea estetică rezultă din imanența lui Dumnezeu”. Marele artist care a făcut lumea este un Poet-Geometru, nu întâmplător la Academia lui Platon cei care se inițiau în filosofie făceau întâi 3 ani de geometrie. Când scria „să pipăi și să urlu, este!”, Arghezi știa de ce îl înfruntă: un mare poet nu intră în „dispută” decât cu un poet și mai mare. El nu imită, se confruntă.

Cu ce rămânem după ce citim cartea care apare miercuri cu Jurnalul?

Cu nostalgia Paradisului, dar și cu certitudinea că nu suntem singuri pe lume: „o pensulă care-a pictat geneza și/sfârșitul în aceeași zi cu paratrăsnete ale duhului/demne de un mare artist aplaudat, premiat, uitat”.