„Suntem sclavii unor partide care stau drepți în fața unor stăpâni de dincolo de hotarele țării”

Continuăm mărturisirile-document ale scriitorului Dinu Săraru, cu prilejul lansării împreună cu Jurnalul a unei trilogii de excepție, „Dragostea și Revoluția”. Autorul ne dezvăluie povestea romanului, face o radiografie dureroasă a modului în care România a fost mânjită și batjocorită în ultimii 30 de ani, dar ne lasă o bucățică de speranță. Da, există speranță în a ne recâștiga demnitatea de a fi român.

Jurnalul: Care e povestea din cartea „Toamna roșie”?

Dinu Săraru: Un inginer tânăr și curajos, cu sentimentul demnității umane, ajunge să divorțeze, pentru că se îndrăgostește, pentru că își dă seama că viața pe care o duce este nedemnă și nefolositoare, că e un drum greșit căsătoria asta. El se îndrăgostește de o arhitectă dintr-o familie aristocrată. Am scris povestea dragostei dintre inginer și fata aceasta, victimă, la rândul ei, a aristocrației, și am provocat acest conflict de la început. M-am afundat în povestea asta și am încercat să dezghioc adevărul absurdului universului socialist în care se calcă pe cadavre, în care se construiește pentru suflete goale de suflete. Adevărul omului care vrea să își trăiască viața lui conform cu sentimentele lui, cu dragostea lui, conflictul dintre dragostea adevărată pentru ființa umană și pentru iubită și pentru rigorile vitrege și dezumanizatoare ale universului socialist. Acesta este subiectul din „Toamna roșie”.
Iar următoarele volume?

În volumul 2, „Cei care plătesc cu viața”, s-a amplificat procesul acesta al dezghiocării raportului dintre dragoste și revoluție, iar în volumul 3, „Speranța”, culmea, am încercat să arăt că vine o generație de oameni tineri care va ieși în stradă ca să lupte pentru adevăr,  pentru raporturile exacte dintre revoluție și dragostea de om și de demnitate umană. Spun culmea, pentru că apariția celor trei volume la un loc, într-o ediție unică de aproape 800 de pagini, a avut loc în ajunul Congresului al 14-lea al Partidului și cu o lună jumătate înainte de a ieși tineretul în stradă, la Revoluție. Titlul „Speranța” s-a potrivit exact. În carte, tinerii dintr-o capitală de județ ies la o manifestație împotriva absurdului care le domină viața. Exact cum se va întâmpla la Revoluție.

Trilogia are o prefață semnată de Ion Cristoiu, pe care noi am publicat-o integral în Jurnalul.

Eu am avut dorința ca această carte să poarte o prefață a lui Ion Cristoiu. Cartea pe care o prezentați dumneavoastră de la Jurnalul și tipărită de Editura Hoffman este prefațată și explicată clar într-un studiu de excepție, care arată virtuțiile analistului literar de mare calibru Ion Cristoiu. Prefața analistului scoate la lumină, după părerea mea, cu mare talent și cu mare putere de investigare, adevărurile pe care le-au slujit trilogia „Dragostea și Revoluția”, „Clipa” și „Niște țărani”. Trebuie să vă spun că, citind acest studiu cuceritor și savant, am avut sentimentul cât de iresponsabil am fost scriind paginile pe care le-am scris atunci și care până și astăzi mă înfioară. Și îmi dau seama cât curaj a avut Valeriu Râpeanu să tipărească această carte într-o epocă în care absurdul se întindea dincolo de orice margine a absurdului.

Au mai fost și alți scriitori care au îndrăznit să arate, în acele vremuri, că România merge într-o direcție greșită?

Au fost oameni care au avut curajul să denunțe acest absurd sublim. Unii plătind cu viața. Ca D.R. Popescu, ca Buzura, ca Aurel Baranga, ca Paul Everac, ca Nicolae Breban, ca poeții Păunescu și Ion Alexandru, ca Eugen Barbu în „Principele” și „Săptămâna nebună”. Ei au demontat universul socialist și l-au denunțat. Au fost scriitori cu conștiință și cu puterea de a fi martori cinstiți ai acestui univers nefast. Au avut demnitate, au avut puterea de a se înfrunta într-o bătălie acerbă cu cenzura și au demonstrat că în România a fost o literatură curajoasă, la nivelul unor țări ca Polonia sau Cehia. Am avut într-adevăr conștiințe scriitoricești de toată cinstea.

Cu ce sentiment rămânem după ce citim trilogia?

Un om tânăr poate să se înfioare citind paginile acestea. Va înțelege că părinții și bunicii lui au construit o lume de piatră, cu dragoste de țară, cu devotament, dar conștienți că foarte multe dintre aceste ziduri sunt reci și fără suflet. Și ar mai putea să înțeleagă și faptul că în acești ultimi 30 de ani absurdul sublim nu a încetat să ne însoțească până în ziua de astăzi. Trăim încă absurdul sublim, ca niște rămășițe nefaste pentru universul moral al țării.

Se mai pot întoarce vreodată vremurile acelea?

Nu se mai pot întoarce, dar e foarte greu să scăpăm de canoanele care au infectat și societatea de astăzi. Sunt împrejurări în ziua de astăzi în care noi, cei mai bătrâni, recunoaștem canoanele absurdului.

După cărțile dv. au fost realizate o mulțime de filme. Ce emoții vă încearcă atunci când le revedeți?

La începutul anilor ’90 nici nu se putea vorbi despre ele. Acum se difuzează toate. Și Toamna roșie, și Clipa, și Vânătoarea de vulpi, cu un succes extraordinar. Filmul Clipa, care se găsește acum pe YouTube, a trebuit să aștepte aproape 30 de ani până să i se dea drumul. Aveau sentimentul că este un film procomunist, iar el era, de fapt, un denunț cum nu se poate mai acut și mai cutremurător. Am un sentiment de emoție firească, pentru că scrisul meu din epoca trecută a ajuns să fie recunoscut și că adevărurile pe care le-am susținut sunt recunoscute. Filmul Ticăloșii, făcut după cartea mea „Ciocoii noi cu bodyguarzi”, ar putea să continuie trilogia „Dragostea și Revoluția”.

De ce spuneți asta?

Pentru că am făcut praf multe din câștigurile Revoluției și le-am pierdut pe drum. Au apărut azi baroni, au apărut alte valori, îmbogățiți postdecembrie prin vânzarea țării. Chiar și drapelul țării a fost vândut! Am vândut tot ce se putea vinde din averea construită cu atâta abnegație, cu atâta durere și cu atâtea sacrificii. Foarte grave situații se petrec astăzi, care arată că am ajuns la baroni ai partidelor, la boieri ai politicii. Eu știu că Brătienii au plătit cu banii lor partidul, cu banii lor de acasă, cu averea lor. Și Goleștii, la 1848, au plătit scaunul politic în slujba țării. În timp ce acum oamenii politici sunt extraordinar de bogați. S-au îmbogățit vânzând țara și vânzând averile țării, pentru care au muncit părinții acestor valori, și bunicii lor, și străbunicii lor. Deși avem o tradiție extraordinară a marilor partide politice care au fost susținute cu banii politicienilor. Așa e normal, că doar nu s-au îmbogățit Brătienii de pe urma politicii. N-am văzut până acum un capitalist dintre baronii ăștia să țină partidul cu banii lui. S-au îmbogățit ei, vânzând țara. Până și drapelul l-au dat, odată cu flota. Vapoarele care au fost ale noastre circulă încă sub drapelul României, deși nu mai sunt ale noastre. Nu se mai rușinează nimeni să vândă bucăți din țară. Țineți minte de la mine: o să ajungă să vândă chiar și porturile. Am moștenit o avere extraordinară, ca să devenim sclavii unor partide politice care se înghesuie să stea în poziție de drepți în fața unor stăpâni de dincolo de hotarele țării. 

În alte discuții v-am auzit folosind un termen special, de disidenți falși.

Da, falșii disidenți. Am de scris și despre ei în „Jurnalul unui personaj controversat”. Îi găseam pe treptele Comitetului Central, foarte cuminți, foarte așezați, și a doua zi după decembrie ’89 erau călare pe valurile Revoluției și întemeietori de partide, întemeietori de asociații, întemeietori de cluburi, de grupuri de dialog. Și nu știau cum să se mai gudure pe lângă așa-zișii învingători ai Revoluției, care trădaseră bătălia pentru purificarea climatului spiritual. 

Apropo de titlul ultimului volum. Mai există speranță?

Având în vedere că aveți jumătate din anii mei, da, mai există. Sper să trăiți într-o Românie normală, o Românie demnă, în care să nu vă fie rușine să spuneți că sunteți români. Dar să știți că va fi greu să ne redresăm, să fim din nou mândri că suntem români, să fim respectați.

Material 2 miercuri

Cartea, dată de două ori la topit. Destinul tulbure al trilogiei „Dragostea și Revoluția”

Au interzis-o și comuniștii, și „capitaliștii”

Volumele trilogiei „Dragostea și Revoluția”, reunite într-o singură carte de aproape 800 de pagini. Aceasta urma să fie tipărită și distribuită la librării într-un tiraj enorm, de 150.000 de exemplare. Însă numai câteva au mai ajuns în bibliotecile oamenilor.

„Prima dată s-a tăiat drastic din tiraj. Apoi s-a întâmplat că cineva i-a atras atenția tovarășei asupra cărții. Și, cu două săptămâni înainte de Congresul al 14-lea, cartea a fost brusc retrasă de pe piață și dată la topit. Însă unele librării din București au primit cartea și nu au respectat cerințele de la centru, de a o opri de la difuzare. De exemplu, directorul Direcției cărții, care a primit ordin să retragă de pe piață și să o dea la topit, a mai păstrat de capul lui un număr de exemplare la Librăria Eminescu. La Revoluție, au fost scoase în vitrină. Însă, imediat, cei care au făcut trecerea bruscă de la supunerea comunistă la o așa-zisă disidență, au publicat în ziarul Bucureștiului un articol în care spuneau că această carte celebrează socialismul și comunismul, astfel că a fost retrasă și de regimul nou, scos tot ce mai rămăsese în librării și dată la topit. A trebui să treacă un număr de ani până când să se constate că, de fapt, cartea asta nu servea socialismul, ci era una dintre cele mai acerbe analize împotriva lui”, ne-a povestit Dinu Săraru.

Valer Râpenu, directorul Editurii Eminescu, ne-a confirmat destinul tragic al cărții: „Dinu Săraru a publicat la Editura Eminescu toată opera lui epică, scrisă între 1974 și 1989. Toate tirajele cărților au fost mai mici decât cererile librăriilor și ale publicului din țară. De aceea, la toate a fost nevoie de continuări de tiraj care au întrecut tirajele inițiale. Asta pentru că publicul care citea, mai apoi discuta despre carte și tot mai mulți și mai mulți cititori voiau să o cumpere. În acest context, la cererea publicului am alcătuit în 1989 trilogia Dragostea și Revoluția, într-o singură carte. Iată destinul acestei ediții: Când mi s-au prezentat tirajele aprobate de Consiliul Culturii, o șefă din editură mi-a atras atenția să mă uit la pozițiile cutare și cutare. Adică la două titluri de cărți din lista respectivă. Primul, Mircea Eliade. Cerința: 150.000 de exemplare. Cifra era tăiată de Consiliul Culturii și scris în dreptul ei 50.000. Cel de-al doilea, Dinu Săraru. Cerința publicului: 150.000 de exemplare. Tăiat și aprobat: 50.000 de exemplare. Singurele două cărți cu tirajul tăiat. La mijlocul lunii decembrie, cartea s-a pus în vânzare. Au venit zilele Revoluției și, instalându-se noua conducere a Ministerului Culturii, cartea a fost interzisă, retrasă de pe piață și dată la topit. Așa că s-a vândut în zilele de 19-20-21-22 decembrie. Însă nu toată lumea a ascultat ordinul de la centru. Librăria Eminescu din București și centrul cultural din Ploiești au continuat vânzarea cărții și astfel nu s-a pierdut, nu a fost distrusă pentru totdeauna. Această carte a suferit două lovituri pe parcursul a câteva săptămâni: Consiliul Culturii îi reduce drastic tirajul, iar noua conducere a Ministerului Culturii o interzice și topește toate exemplarele retrase de la librării”.