Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Apropiații îi spun cu drag „Tanti Florica”, dar în realitate este o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, o aristocrată autentică, apariție rară în peisajul dâmbovițean. Distinsă, tonică, de o frumusețe aparte, cu un ten luminos și un zâmbet natural, cu o dicție impecabilă. Nimeni nu îi dă 100 de ani, deși a intrat în clubul restrâns al centenarilor pe 26 aprilie. Născută în primăvara lui 1921, Florica Bogrean Ursuleanu a dat lovitura pe Facebook la 100 de ani. Umorul ei fermecător a cucerit aproape două milioane de oameni, iar întâlnirea și dialogul cu ea au fost o încântare. Un nepot din Ohio a sunat-o zilele trecute să o invite în America la el. „La voi nu e covid? Ba da, îi răspunde nepotul. Păi, atunci, de ce să mai vin până acolo? Covid avem și aici, la București”. Așa se ia la trântă cu anii Doamna Ursuleanu. Nu mai aude bine și nici nu o mai țin încheieturile, dar asta nu o împiedică să gătească singură tot ce îi place, să își respecte tabieturile sau să stea la o șuetă cu nora, cea care îi este alături de când a rămas văduvă. „Nu cunosc pe nimeni de vârsta mea, să pot întreba și eu cum e la 100 de ani. Toți au murit. Nimeni nu poate să îmi dea un sfat cum e să ai 100 de ani. Trebuie pe pielea mea să constat,” mărturisește cu zâmbetul pe buze. Un zâmbet pe care viața i l-a șters de multe ori de pe chip. I-a văzut murind pe cei pe care îi iubea cel mai mult: și-a pierdut soțul, și-a pierdut și fiul, dar a mers mai departe. Se uită după-amiaza la câte un film bun, dar se uită și la știri și urmărește cu amărăciune evoluția societății românești. Lumea de astăzi i se pare fascinantă și respingătoare în același timp. Deplânge pierderea valorilor și dispariția eleganței. Regretă vremurile de altădată când miniștrii se alegeau din rândul elitelor și îi pare rău că oamenii valoroși, cu atitudine, cu ținută intelectuală nu au curaj să se implice mai mult în viața decizională sau nu sunt lăsați.
Locuiește în același apartament din 1952 și calculează repede în minte că au trecut 69 de ani de atunci. „E un apartament micuț, dar e al meu. Nu ne-a mers bine întotdeauna, dar am fost fericiți aici”.
------------------------------------------------------------------------------------
Florica Ursuleanu a lucrat ca proiectant în mai multe institute din București. S-a născut pe 26.04.1921 la Dorohoi, într-o familie de intelectuali. Tatăl ei era arhitect-șef al orașului, mama – profesoară de liceu. Tot profesoară ar fi vrut și ea să devină, dar a renunțat la examenul de admitere la Filologie (secția Latină) pentru că s-a îndrăgostit și și-a urmat soțul la București. S-a măritat la 17 ani și a adus pe lume un băiat 4 ani mai târziu. A avut un fiu care s-a stins din viață la 71 de ani, Dan Ursuleanu - scriitor și cunoscut realizator de emisiuni radiofonice.
---------------------------------------------------------------------------------------------
Jurnalul: Când v-a fost cel mai bine?
F.U. „Cea mai frumoasă perioadă din viața mea? Au fost mai multe. Îmi vin în minte primii ani ai căsătoriei, până a început războiul. Am avut părinți buni, noră bună, copil bun. Așa e normal, să fie bine. Până s-au întors lucrurile, au început să mă părăsească unul câte unul și am văzut ce înseamnă durere, instabilitate, singurătate. Am trecut prin toate, nu cred că se poate spune despre nimeni că a fost fericit toată viața. Nu se poate fericire de la un capăt la altul, după cum nu se poate nefericire continuă. Viața are și momente fericite, altfel nu o poți trăi. Nu se poate să fie o înlănțuire de nenorociri. Cel mai greu a fost în timpul războiului, din 1940 până în 1945. Una peste alta, am avut o viață bună și am avut noroc. Soțul meu a fost toată viața medic de spital, chirurg. A operat la Spitalul Bucur, apoi a fost primul director al Spitalului Gerota. Am fost de câteva ori bolnavă, internată, așteptam vizita lui Traian ca bolnav, avea un dar de a se apropia de sufletul bolnavului, îi explica, era un chirurg strălucit, nu vorbea cu bolnavul ca și cum era un bolnav mintal. Era făcut să fie doctor. Eram odată în tramvai, stăteam în picioare, vizavi vorbeau două doamne, una fusese internată la Bucur, operată de soțul meu, și îi povestea celeilalte: Traian Ursuleanu, un doctor atât de bun, un om atât de plăcut. L-a tot lăudat și mi-a crescut sufletul de bucurie. Era apreciat. Era tânăr și dezinteresat”.
Jurnalul: Câți ani ați fost împreună?
F.U. „Căsnicia noastră a durat 65 de ani fără două luni. Am fost fericiți. Cu suișuri și coborâșuri, dar în casă eram fericiți. M-am căsătorit la 17 ani. Am avut un copil deosebit de bun. Nu ne-a creat probleme. A fost greu să își aleagă o profesie pentru că era talentat și îi plăceau multe. Până la urmă, a ales radioul. S-a dăruit profesiei de realizator de radio.”
Jurnalul: Care este secretul dumneavoastră? Cum ați ajuns la 100 de ani?
F.U. „Am fost un om activ. În viața mea nu m-am plictisit niciodată. N-am știut ce e plictiseala, întotdeauna am avut ceva de făcut. Nefericirea mea a fost că i-am pierdut pe toți ai mei. După aceea, am mers înainte șchiopătând, dar trăiesc, mai fac umbră pământului.”
Jurnalul: Sunteți născută în același an cu Regele Mihai. Povestiți-ne cum a fost întâlnirea cu regele!
F.U. „Alta ar fi fost soarta țării, dacă ar fi fost condusă de Regele Mihai, de Coposu sau de Rațiu... Cu regele, să vă povestesc, a fost aventura vieții mele. Până la 100 de ani, n-am avut aventură mai mare decât asta. Regele Mihai era cu jumătate de an mai tânăr. Am avut o aventură cu el, dar numai eu am știut. El doar a participat. (Râde) Când aveam 12 ani, am fost în tabără la Breaza. Erau tabere pe școli, pe orașe. Eu eram venită de la Dorohoi, erau și din București diverse grupuri de copii. Era și marele voievod Mihai cu clasa lui. Într-o seară, la un foc de tabără, s-a nimerit grupul meu lângă grupul lui. Lui Mihai îi spuneau Sire. Toți cercetașii aveau la centură prinsă o baionetă și Doamne ferește să pierzi baioneta. Copiii făceau glume. La un moment dat, marele voievod pune mâna la centură și nu mai avea baioneta. Se uită, caută, îi întreabă pe ceilalți: care mi-ați luat baioneta? Dați-mi baioneta! Unul scoate baioneta și i-o dă. Eu eram la un metru în spatele lui. Am asistat la scenă și îi spun colegei mele: îi arunc un pumn de nisip în spate. Ai înnebunit? Și îi dau în spate… se întoarce, se uită la mine, îmi zâmbește și se întoarce la loc. Ce aventură… aventura mea cu regele Mihai. (Râde din nou) Aș fi vrut după Revoluție să vină el, cu totul altfel ar fi fost România dar, în fine, fiecare cu soarta lui. Asta a fost soarta României.”
Jurnalul: Ce vă dezamăgește din ceea ce se întâmplă acum?
F.U. „Am prins vremuri când țara mergea bine. România a înflorit pentru a avea de unde să cadă. Viața culturală a mers bine, aveam miniștri cu greutate, la Educație, la Cultură, personalități, profesori de renume, academicieni. Erau niște personalități, oameni cu prestanță, cu situație materială bună, se alegeau din elita țării. Oameni cultivați, cu studii prin străinătate, luminați. Erau niște oameni în stare să conducă și să ia decizii bune.”
Jurnalul: Ce v-ar mai plăcea să faceți?
F.U. „Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară. Să predau. Mi-a plăcut să studiez greaca și latina. Aș fi vrut să fiu profesoară, o meserie care, din păcate, azi nu mai are căutare”.
Jurnalul: Dacă ați putea să mai călătoriți, unde v-ați duce?
F.U. „Aș avea atâtea de văzut… Cred că aș vrea să merg în India, pentru monumentele culturale care au un farmec deosebit. În Extremul Orient, în orice caz. Prima oară, am fost în străinătate în Cehoslovacia. Nu am călătorit decât în Ungaria, Germania și Cehoslovacia. Pe vremea noastră, se putea voiaja doar din doi în doi ani, și numai cu aprobare de la cadre și cu garanții că te întorci, trebuia să lași acasă copil, familie și nu aveam voie decât în țări din lagărul comunist”.
Jurnalul: Ce sfaturi aveți pentru părinții din ziua de azi?
F.U. „Depinde de copii. Sunt copii buni cărora nu trebuie să le strici personalitatea și să îți impui punctul de vedere, doar trebuie dirijați cât de cât, dar sunt și copii care trebuie mereu supravegheați pentru a-i duce pe un făgaș bun”.
Jurnalul: V-a speriat pandemia?
F.U. „Nu, de ce să mă sperie? Eu oricum nu mai ies din casă de 5 ani. Mă gândesc că, dacă nu ies, nici nu am cum să mă îmbolnăvesc. Până acum am scăpat, dar, până la urmă, de ceva trebuie să moară omul, de ce să mă mai vaccinez? Totuși, e neobișnuit ceea ce se întâmplă acum. Din orice pandemie, se mai și iese. Asta merge înainte cu succes, nu știu ce să mai zic.”
Jurnalul: Ce lecție de viață ne dați, din experiența celor 100 de ani?
F.U. „Totul e să trăiești frumos, să nu faci rău cu bună știință și perfect conștient celor din jur. Dacă ai un suflet frumos, o minte frumoasă, limpede, nu se poate să nu trăiești frumos. Fiecare trăiește cum crede cu condiția să trăiască moral. Să nu rănești, să nu jignești, să nu ofensezi pe cei din jur, dacă reușești înseamnă că ai trăit bine. Sunt pentru bunătate, pentru iertare, nu suport cruzimea. E prea multă cruzime astăzi, scot săbiile și se omoară între ei la petreceri.”
Jurnalul: Ce calități trebuie să aibă o femeie?
F.U. „Sa aibă suflet bun, să fie generoasă, să își iubească familia. Dacă nu are o familie fericită, să renunțe la căsătorie. În familia mea nu a divorțat nimeni, dar dacă doi oameni nu se înțeleg, sunt pentru divorț, să nu ajungă să se dușmănească cei doi soți, să devină imposibilă atmosfera în casă. Părinții trebuie să aibă grijă de copii, să nu sufere copiii, să crească într-o atmosferă frumoasă. Când aveam vreo 42 de ani am avut o perioadă critică, nu se hotărau oamenii dacă sunt tânără sau bătrână, ce-i cu mine. Într-o zi, veneam obosită de la birou și traversam spre casă și brusc sunt trezită de un camion care claxonează și se oprește brusc lângă mine. Apare un cap de șofer tânăr, de vreo 19 ani, se uită la mine și îmi zice: Ce oi fi fost la tinerețe, dacă acum îmi dai așa emoții… (Râde) Mi-a plăcut să fiu bine îmbrăcată și să am pentru orice ocazie ținuta potrivită”.
Jurnalul: V-a plăcut dintotdeauna nora sau ați îndrăgit-o cu timpul?
F.U. „De la început am iubit-o, pentru că o iubea fiul meu. Dacă Dan a ales-o, am avut încredere în el”.
Florica Ursuleanu are casa plină de cărți, dar nu mai poate citi la fel de mult ca înainte. „Dacă citesc o jumătate de oră, încep să joace literele”, povestește cu regret. La 100 de ani, nora sa, Camelia Ursuleanu, i-a făcut un dar special, o carte de care nu se desparte: „Sustrageri de la Asemănare”, un volum postum de versuri scrise de regretatul sau fiu și găsite după moartea acestuia într-o ladă, printre caiete vechi și cursuri universitare. O primă ediție a acestei cărți a fost tipărită chiar la un an de la moartea autorului. Fiul doamnei Ursuleanu a încetat din viață la 71 de ani și a fost un binecunoscut realizator de emisiuni radiofonice, fost director al Radioului Public. A scris și proză umoristică, mai multe dicționare, chiar și o enciclopedie, și a câștigat de-a lungul vieții importante concursuri naționale de șah, cuvinte încrucișate și scrabble. Pasiunea pentru lingvistică a moștenit-o de la fratele bunicului său matern, umanistul enciclopedist Vasile Bogrea, pe care Nicolae Iorga îl considera cel mai învățat dintre români. În anii de facultate, i-a avut ca profesori pe Tudor Vianu, George Călinescu sau Zoe Dumitrescu Bușulenga.
