Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dumitru Popescu, arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, a fost unul dintre cei 24 de membri ai Comitetului Politic Executiv al CC al PCR condamnaţi imediat după Revoluţie. Graţiat, alături de fosta elită comunistă în martie 1994 printr-un decret al preşedintelui Ion Iliescu, fostul mare demnitar a putut vedea adevărata faţă a instanţelor care se războiau cu "duşmanii poporului". Trecerea bruscă de la statutul de călău la cel de victimă, Dumitru Popescu a observat pe viu cum se făceau anchetele şi cum erau închisorile politice ale regimului. Pentru că procesele şi condamnările de pe vremea comuniştilor şi cele din epoca democrată au fost, în esenţă, la fel: profund antidemocratice.
Omul care l-a avut superior ierarhic doar pe Ceauşescu şi-a aşternut gândurile pe hârtie în anii în care a fost încarcerat în închisorile bucureştene. Jurnalul său merită citit din scoarţă în scoarţă, pentru a înţelege trăirile, emoţiile celui care din şeful propagandei, al cenzurii, al presei, al culturii şi artelor a ajuns ponegrit şi condamnat de drept comun. Iată câteva pasaje din cartea "Timpul lepros", care apare miercuri în exclusivitate cu Jurnalul.
12 iunie 1990
(...) "Dar în închisoare cum e animalitatea? De cazarmă, de pădure, de junglă? Sau mai rău, de coteț? Cea mai de jos treaptă a animalității nu este cea îmblânzită, stăpânită, cea casnică? A boului, a câinelui de curte, a porcului? A animalului care nu-și caută singur hrana și nu se luptă pentru ea dezvoltându-și la maximum simțurile, ci o primește de-a gata, în troc, în jgheab, într-un ciob de castron? Care nu-și scobește sau sapă vizuină în lemn, în pământ sau în piatră, luându-se la trântă cu natura, adaptându-și-o, ci se folosește cu plăcere de comoditatea cocinei și a grajdului, de duhoarea lor umedă și călduță. Iată unde mă duce de fiecare dată gândul înspăimântat la vederea farfuriei de tablă, în zeama căreia un colocatar își îndeasă aproape jumătate de pâine veche, ruptă în bucăți, sau a „tronului” pe care un altul își golește dimineața intestinul o jumătate de oră în văzul nostru, făcând aerul din mica încăpere, și așa apăsător, irespirabil. (...)
31 martie 1991
"Mica noastră colonie „a căzut”. Abia ne observăm prin curte, nu mai avem ce vorbi, ne privim cu indiferență, ne incomodăm reciproc. Militarii continuă să facă glume, să râdă gălăgios, să afișeze siguranță de sine, dar ei au fost și rămân abrutizați de somn, de mâncare, unii și de băutură, și mai ales de perimetrul îngust al subiectului comun. Între ei demult se observă un proces de descompunere; în ciuda aparenței de echipă, de nucleu omogen și trainic sudat, și-au pierdut unicul reper: gradul. Colonelul se lasă minimalizat de căpitan și râde ca un nătâng, apoi, la rândul său, își sărează ficații cu generalul care se preface, sau chiar a devenit, insensibil la grosolăniile „inferiorilor”. În militărie, asemenea raporturi instalate în condiții extreme, de prizonierat, de închisoare, indică dezagregarea. (...) Noi, câți mai rămăsesem, fuseserăm sufletul. Ne ascuțeam tot timpul săbiile, întindeam hărțile și conturam, completam, corectam liniile strategice, acțiunea tactică, evaluam deplasările de forțe din tabăra inamică, prevedeam, apreciam, inițiam contraatacuri, inventam propriile mișcări învăluitoare, puneam la cale surprize, cu luneta la ochi și cu bastonașul în mână; în jurul nostru se gravita cu gurile căscate, cu ochii aprinși de curiozitate și speranță.
Noi am căzut și, odată cu noi, nervul vital al „coloniei” a fost omorât. Condamnarea ne-a scos din luptă. Firesc, pentru ceilalți nu mai prezentăm interes. Suntem înfrânți. Chiar să mai mimăm vioiciune, dârzenie, fantezie combativă, n-am mai reuși să impresionăm pe nimeni. Comandanți care au pierdut bătălia, spadasini dezarmați – nu mai facem două cepe degerate. Cu cât ne-am grozăvi mai mult, cu atât am fi mai ridiculi. Dar nici prin minte nu ne trece să ne grozăvim. Ne-am pierdut aplombul, energia vitală, semeția, toate atributele luptătorului. Ni s-a luat piuitul. Umblăm abulici Timpul lepros 251 prin celulă sau prin curte, în timpul promenadei, cu ochi morți, cu gândurile absente, cu mișcări moi, gelatinoase, târându-ne într-o nesfârșită retragere fară țintă.
În realitate, lovitura inamicului putea fi mai drastică. Cu nici două luni în urmă se vehiculau variante pesimiste, pronosticurile oscilând între 15 și 20 de ani. Or, limitele au coborât, nemaivorbind de nesperata achitare a aproape o treime din afectiv. În cadrul înfrângerii, pe un anumit aliniament s-a obținut o victorie, și nu una de ici de colo, dar jocurile n-au fost făcute de noi, suntem conștienți de această realitate. „Succesele” sunt menite să ne umilească. Au dat posibilitatea să avanseze și să iasă din încercuire nu neapărat unei aripi mai viteze, unei trupe de elită – așa ceva ne-ar fi putut umple de mândrie, ne-ar fi permis să umblăm cu capul sus, nu ca niște curci plouate cum suntem – ci alegând după alte criterii decât cele ale „virtuții militare”, ca să mă mențin în termenii metaforei. Acest lezant caracter aleatoriu al separării domină, de altfel, și înfrângerile propriu-zise, constând în ani grei de închisoare. Nu numai că n-am reușit să impunem absolvirea de vinovăția imaginară a tuturor, ceea ce năzuiam, probabil în mod pueril, dar rațional și drept; n-am obținut nici măcar o gradare judicioasă a pedepselor. De aceea ne simțim zdrobiți. Am fost înfrânți nu în câmp deschis, ci prin manevre de culise, nu prin măsurarea „performanțelor”, ca în sport, fie el militar, ci prin încălcarea normelor „olimpice”, printr-o gamă largă de nedreptăți particulare în interiorul nedreptății globale" (...)
12 decembrie 1991
Subofițerul (șoricelul ăla dulce înrăit peste noapte) nu știa nimic de proces. Peste vreun ceas au început să foiască ai noștri. Ciocăneau, întrebau, șușoteau. Abia după 10 am auzit șoapta șuierătoare a lui R. la crăpătură. Derută totală. Nu mai îndrăzneau să emită nicio ipoteză. Eu vedeam trei posibilități: să se pronunțe sentința astăzi, totuși, dar fără noi, adică fără jilaviști (ca să nu se observe absența greviștilor), în care caz înclinam mai mult spre însușirea de către instanță a acuzației procuraturii; să se amâne pe 17 decembrie, cu încadrare la 20-25; să se amâne în ianuarie, cu încadrarea din martie. După 11 a venit anunțul: pronunțarea are loc, se pleacă la 12. Fără noi doi. S-a deschis grilajul și au ieșit din „ghetou”. Se încolonaseră ca oile spre abator.
Așa se face că ne-am trezit pe nepregătite cu anunțul despre intrarea în sala Curții Supreme a completului de judecată. (...)
Zgomotul pașilor și apoi, repede, vocea colonelului S., cerând inculpaților și asistenței să se ridice în picioare. S-a trecut peste reglementarul apel, ca să nu se observe absența noastră și să nu fie nevoie să se motiveze prin stridenta și rău impresionabila formulă: „în greva foamei”.
Apoi o precipitare vocală, și un ton alb, lipsit de orice expresivitate, ton de informații banale într-un birou anodin, fără absolut nimic din rezonanța sentențioasă, solemnă și dramatică a vocii de alaltăieri, din procesul lotului Timișoara.
Deslușesc numele lui St. A., apoi al meu, al nu știu cui și, la un moment dat, aplatizat la culme, cuvântul „achitați”. Dar pus în legătură cu sentința din primăvară. Probabil, mă gândesc, o formulă de anulare, de casare a încadrării date de Tribunalul Militar București. „Acum, i-am spus lui T., o să anunțe noua încadrare și o să citească noile condamnări”. Dar formulele sacramentale nu se inserau pe nicăieri. Am reținut că un număr de inculpați urmează să fie puși imediat în libertate. Nu figuram printre ei. Dar imediat am fost numit, împreună cu altcineva. Și din nou formula, de data aceasta în legătură cu noi, „punerea de îndată în libertate”. Restul n-am mai prins, subofițerul a deschis ușa și în fața gratiilor au apărut o soră, un sanitar, câteva plantoane. Vociferau cu entuziasm. Nu mă puteam dezmetici. Judecătorul vorbise repede, încâlcit, dezinteresat, articulase cuvinte mari flasc. Se părea că e vorba cu adevărat de achitare, că se produsese miracolul, dar ideea se oprea la poarta înțelegerii, nu căpăta consistență, se înfățișa ca o formă unidimensională, ca o umbră. T. m-a sărutat sârmos, cred că am zâmbit și eu dar nu mă puteam bucura în ruptul capului, nicio glandă nu secreta siguranță, eliberare, veselie.
Ceilalți s-au întors palizi, cu mușchii fețelor încă tremurând de emoție. Au confirmat totul cu glasuri răgușite, voalate și cu toate acestea sloiul din mine n-a început să se topească, dezghețul nu s-a anunțat, n-a apărut nici un semn de desprimăvărare.
Sufletul mi-era chircit, încremenit, împietrit, subconștientul un bloc de granit, mintea lipsită de seve, de o paloare cadaverică. Mi s-au atrofiat și neuronii și organele senzitive? Nu mai pot ieși din sarcofag, nu mai înțeleg libertatea, nu mai cred în nimic? Am devenit iremediabil invalid?
Au venit, m-au îmbrățișat, și-au exprimat admirația, au dat o apreciere fierbinte înfometării acesteia de care, parcă, acum, nu știu de ce, mi-e jenă. M. M. mi-a vorbit un sfert de oră fără să se oprească din plâns, cu obrajii inundați de lacrimi, scuturat de un hohot sincer, bărbătesc, lipsit de echivoc. Nu m-a impresionat. I-am răspuns cu formule convenționale, încercând să-l îmbărbătez, fără prea multă convingere. Toți își adună lucrurile într-o febrilitate debordantă, își pregătesc bagajele pentru plecarea stabilită mâine la prânz. Pe mine nu mă trage inima, s-a făcut seară și rămân sub pături ca și până acum.
Am băut două căni cu lapte îndulcit cu fagure de miere de la R. – în care am înmuiat biscuiți. Dr. A. mi-a promis o schemă de reluare a alimentării. La cină, probabil, vom mânca puțin griș.
Și T. își aduce în celula de izolare bagajul.
Dar iată și confirmarea intuiției aflate la baza inerției mele: la radio s-a transmis, acum spre seară, un comunicat al procuraturii generale care califică sentința Curții Supreme drept vădit lipsită de temei și esențial ilegală și anunță deschiderea recursului extraordinar. T. rămâne înmărmurit. Așa ceva, când se face, se face după ce procuratura ia act de motivația sentinței, de conținutul hotărârii instanței, de argumentele în virtutea cărora a fost respins recursul. Procuratura n-a deschis recurs extraordinar nici după aproape doi ani, în procesul celor 4, deși a recunoscut oficial că acuzația în virtutea căreia au fost condamnați – de genocid – e lipsită de temei juridic. Și acum o face chiar în ziua verdictului? Ce tenebre se ascund în dosul acestui demers iresponsabil, compromițător? Din nou amestecul Executivului? Sau frica de a da socoteală public pentru înscenare, pentru detenția abuzivă de doi ani?
Oricum, un duș rece cade peste bieții entuziaști. Eu rămân imun. Realitatea se proiectează doar pe partea rece a creierului, pe banchiza inteligenței".
