Al doilea tată al lui Pinocchio

Veneţia. Schimbare de anotimpuri. Persistenţa aceluiaşi decor, decupat de canale rectilinii, vivificate cu leneşe gondole plutitoare. În Cannaregio, vechiul Palazzo Correr, cumpărat de Nicolae Iorga pentru a deveni “casa dei Romeni”, şi-a aprins candelabrele în salonul de pictură. E vremea unui nou vernisaj. Lume atent îmbrăcată, galanterii, parfumuri, secunda întoarsă în timp, adiere de Casanova şi Baffo. Afară, pe Strada Nova, vântul ridică o frunză, purtând-o pe deasupra mulţimii, lăsând-o, apoi, să cadă pe jilţul de piatră, dinaintea catedralei Madonna dell’Orto, aflată în imediata apropiere.
Cutreierăm coridoarele tainice ale Serenissimei purtând în mână cartea lui Iorga, "Ospiti Romeni in Venezia"; mergem pe urme româneşti în această Veneţie unde memoria lucrurilor e la fel de bine păstrată ca memoria faptelor.

Un Gepetto veneţian
Între Palazzo Correr şi Madonna dell’Orto se află culoarul spre casa lui Tintoretto, cea având în ronbos, la colţuri, siluete de mauri. Pe acelaşi culoar, vitrina unui atelier atrage ochii copiilor ce se întorc de la şcoală. Intrăm şi, surpriză!, descoperim pe tatăl veneţian al lui... Pinocchio. Bătrânul nu se trage din Gepetto dar e, cu siguranta, urmaşul său. Îl cheamă Roberto Collussi şi a avut curajul să-l recreeze pe eroul copilăriei italienilor maturi după gustul şi imaginaţia veneţienilor.

Într-adevăr, există o mare ambiţie a fiecărei provincii italiene de a localiza orice invenţie ori creaţie Italiană. Dacă Pinocchio a fost imaginat intr-o poveste de toscanul Carlo Collodi, cu siguranţă că trebuia să existe un veneţian care să aducă pe lume tot o păpuşă cu nasul lung, dar… veneţiană! Îl observi, prefigurat, şi în măştile de Carnaval, când Arlechinul îşi lungeşte nefiresc năsucul lui altminteri cârn, ştrengăresc.

Sculptorul şi graficianul septuagenar Roberto Collussi – Roco – ne primeşte în atelierul său încărcat de amintiri. A început să lucreze în urmă cu 43 de ani, după ce a terminat Institutul de Arte din Veneţia, o şcoală cu pronunţată înclinaţie pentru tehnicile artizanale: sticla, metalul, textilele... Roberto a studiat mai întâi tehnica frescelor, apoi s-a lăsat cucerit de tehnicile expresioniste şi de grafică. Stând de vorbă cu el, descoperim că, în timp, s-a ataşat de personajul Pinocchio, creând în jurul său o teorie pe care o apără nu doar în cercurile de prieteni, dar o predă şi în şcolile în care îşi duce cărţile bogat ilustrate.

Un Pinocchio “în carne şi oase”
"Când creează o operă de artă - ne spune - cei mai mulţi artişti contemporani urmăresc să şocheze. La ei frumosul nu există ca atare. Trăim, de altfel, într-o lume în care a comunica eficient se reduce la numărul de persoane care receptează mesajul, nu şi la substanţa comunicatului. Aşa se întâmplaă şi în radio şi televiziune, unde durata şi ora difuzării programelor se face în funcţie de audienţă. Se ajunge, astfel, ca un program cultural de mare valoare să treacă neobservat... Plecând de la povestea lui Collodi, eu mi-am imaginat un Pinocchio în carne şi oase, care îşi leapădă condiţia de marionetă şi capătă trăsături umane. E adevărat că atunci când iese din mâna lui Gepetto e un copil fără inimă, dar cred că se naşte cu trăsăturile oricărui alt copil, iar după trecerea sa printr-o sumă de experienţe, capătă recompensa efortului său de a se perfecţiona. Adaptat stilului nostru consumist, eu îl mai văd pe Pinocchio un personaj care ştie ce înseamnă sărăcia, care resistă la foame, care trece prin toate încercările..."

Collodi vs. Collussi
Autorul venetian al lui Pinocchio e un norocos. Cartea lui Roberto Collussi are un tiraj mai mare decât ediţia princeps a lui Carlo Collodi, în timpul căruia analfabetismul i-a ţinut departe de lectură pe foarte mulţi copii italieni. Tot în acea vreme, majoritatea cărţilor pentru copii erau fie cu îngeri, fie cu demoni. Nu existau povesti cu copii care să fie şi capriccioşi şi buni, totodată. Se înţelege de ce succesul lui Pinocchio a fost deosebit: personajul reprezinta un copil care creşte, se transformă şi devine adult, asumându-şi toate calităţile şi defectele unui om în carne şi oase.

Şi totuşi: mai este Pinochio actual, azi, la concurenţă cu filmele şi cu benzile desenate? În primul rând, personajul e cunoscut în toată lumea. El trăieşte o serie de situaţii asemănătoare cu cele din viaţa noastră de zi cu zi: e mituit, e înşelat de viclenia politică... Să nu uităm că şi Collodi, un ziarist şi cronicar de temut în timpul său, se interesa de lucrările Parlamentului, de politică, de politicieni şi chiar a fost interzis, o vreme, de Ministerul de Interne, pentru că devenise enervant pentru preşedintele Ialiei. După aceea, mai ştim că Pinocchio călătoreşte într-o ţară imaginară, în care există tot felul de oameni, mai proşti sau mai vicleni, care reprezintă un tablou social, trimiţând la lumea contemporană. Ţara imaginară a lui Pinocchio ascunde, de fapt, în ea, o ţară dintre cele mai reale, iar prin intermediul fanteziei, Collodi ne spune o seamă de lucruri foarte adevărate.

Poveşti vechi în haine noi
Mai e un gând. Pentru copii, la şcoală, Pinocchio e chiar mai actual şi mai accesibil decât în vremea lui Collodi. "Când ne vorbim despre Pinocchio, spune Roberto Collussi, ne gândim că personajul trebuie să ducă acest mesaj la şcoală: primul – să nu fie răsfăţat (a se vedea scena cu Gepetto, când Pinocchio nu voia să mănânce, şi i se dă de înţeles că nu se poate glumi cu mâncarea); apoi, vine un şir întreg de mesaje care trebuie înţelese în sens contrar faptelor care se petrec, mesaje pe care şcoala le decriptează pe înţelesul copiilor. Azi, aceste mesaje sunt mai actuale, pentru că, pe timpul lui Collodi, nu existau radio şi televiziune. Păcat e, însă că această carte rămâne doar la nivelul primar. Ea este şi o carte pentru tineri, acei tineri care spun însă cu emfază: «N-o citesc. E o carte pentru copii!». Interesante sunt şi reacţiile copiilor la vederea personajului «meu»: pe la 3-4 ani, încep să râdă; mai târziu, devin serioşi, pentru că viziunea lor despre lume s-a modificat, între timp. Vă spun eu, Pinocchio e în egală măsură o carte pentru maturi. Vreţi comparaţii? Am destule: În vremea lui Collodi, o campanie electorală era o onoare pentru cel care o făcea. Azi, campania e plină de abjecţii, iar scopul final nu are nimic moral, ci urmăreşte doar agăţarea de putere, pentru a duce la capăt planurile mercantile. Astăzi, la adunările electorale, participă foarte puţini oameni; cei mai mulţi alegători sunt dezinteresaţi. Pe vremea lui Collodi nu era aşa: oamenii veneau cu mult interes să asculte candidaţii pentru că ştiau că după alegeri, aceştia vor face ce au promis. Dar azi, când se votează legi împotriva poporului italian, nimeni nu mai vrea să-şi ia răspunderea pentru politicieni pentru că nimeni nu vrea să fie responsabil pentru o lege strâmbă..."
Dialogul nostru cu Roberto Collussi avea însă a ne mai uimi o dată. Sculptorul şi graficianul cunoscuse, în anii 90, România, la o expoziţie de grafică deschisa la Lugoj. România l-a impresionat profund, pentru că a regăsit, aici, acea atmosferă de după război, din Italia. Atunci, crede el, “oamenii erau săraci şi oneşti."

“La Mia Venezia”
Roberto Collussi. Un al doilea Gepetto pentru un Pinocchio italian. Creatorul unei păpuşi mai umane decât marioneta. "Dacă aş fi făcut un Pinocchio ca toţi ceilati, ar fi însemnat să fac publicitate marionetelor şi atât. Eu sunt un artist. Am introdus în textul lui Collodi viziunea mea asupra lui Pinocchio. Am inventariat toate scenele importante din povestea lui Pionocchio şi am creat câte un Pinocchio nou, în toate aceste situaţii, 36 la număr. Diverse etape, până când Pinocchio nu mai e din lemn, ci din carne şi oase. Să nu râdeţi, dar în ilustraţiile mele veţi vedea localizată Veneţia, care nu făcea parte, iniţial, din parcursul lui Pinocchio. Oricum, Collodi nu localizase povestea."

În atelierul lui Roberto Collussi amiaza strecoară o rază de aur. Maestrul îşi strânge amintirile, ne fotografiem împreună, ne dăm o întâlnire vagă, peste un anotimp, un an, un timp, el scoate cheile de la uşa de intrare, pe care stau lipite nasuri de copii. Înăuntru, rămâne Pinocchio al său, cu povestea sa, în timp ce afară, Veneţia se trece, falnic şi misterios, ca în poezia simplă pe care al doilea tată al marionetei-om ne-o strecoară, la despărţire, sub coperta cărţii lui: "La Mia Venezia/ Venezia sta morendo/ Venezia sta vivendo/ Per quanto tempo ancora non si sa”.