Cotoiu, prințesa Cleopatra Trubețkoi și vata pe băț

Cândva mândră moșie, astăzi periferie colorată a orășelului Băicoi (Prahova), Cotoiu a rămas o mică patrie a găzarilor care și-a păstrat originalitatea până în cele mai intime fibre. Prințesa Cleopatra Trubețkoi a intrat și ea în legenda locului, în vreme ce vata pe băț continuă să amăgească, săptămânal, la târgul de duminică, generații de copii crescuți cu telefonul la ureche și cu zahărelu’-n sânge. Dar să legăm potecile și firele poveștii!

De unde până unde Cotoiu? Nu de alta, dar denumirea e veche, palpabilă în documente și amintiri îngălbenite pe margini. Istorii ale cătunului înjghebat în urmă cu secole bune la picioarele Munților Baiu, pe vechiul drum care unea Ploieștiul de Brașov, dau de știre despre un cioban numit Baicu, mare crescător de animale care iarna cobora din căpățânile pleșuve ale munților la Cotu’ oii, pentru a petrece anotimpul alb la adăpost. De la Cotu’ oii la Cotoiu n-a mai fost loc decât de o toană fonetică molfăită de babe surde, înghițită de nepoți îndopați cu lapte gras și purtată, așa, strâmbă, fără nicio legătură cu vreun motan de basme, până la noi. Ce mai zic hrisoavele? Într-o carte de slobozenie datată 5 mai 1792, logofătul Constantin Ghica, stăpân al moșiei Băicoi  - care îngloba la acea vreme și cătunul Cotoiu - primea de la domnitorul Mihail Suțu permisiunea de a organiza săptămânal un târg, obicei propagat până în zilele noastre. Cel mai seducător zvon al acestor meleaguri coboară însă din glezna subțire a unei boieroaice, Cleopatra Trubețkoi (1801-1880), mlădiță a familiilor Cantacuzino și Ghica, o minune de femeie, unsă prințesă la douăzeci și șapte de ani, după ce i-a sucit capul nepotului țarului Nicolae I, ofițerul Serghei Trubețkoi. Cum s-a întâmplat? Cleopatra Ghica, după numele părintelui său, banul Costache Ghica, era, în primele două decenii ale veacului al XIX-lea, steaua vieții mondene de la București, dar și din Băicoi, acolo unde familia deținea un conac deschis tuturor minților luminate ale timpului. Educată în limba romanticului Alphonse de Lamartine – artist în compania căruia a și flirtat la Paris –, Cleopatra era admirată și curtată asiduu de floarea bărbaților din Muntenia, doar că focoasa aristocrată n-avea atunci ochi decât pentru Alexandru Ghica, propriul unchi, cu șase ani mai în vârstă. 

După unchi, hopa prințul

A rămas notorie relatarea potrivit căreia Cleopatra și Alexandru, viitor domn, ar fi devenit nu doar amanți, ci și părinți, fetița rodită din amorul lor primind numele Zinca. Cum relația n-ar fi fost agreată în veci de rigida dogmă ortodoxă (și asta în ciuda faptului că Alexandru era frate vitreg cu Costache, tatăl Cleopatrei), copila a fost dată în grija unei văduve de neam, primind însă ocrotire din partea Ghiculeștilor. La patru ani de la acest episod picant, perioadă în care Cleopatra s-a retras la moșia din Băicoi, armatele rusești au ocupat Principatele, Serghei Trubețkoi fiind unul dintre ofițerii muscali angrenați în noul război cu turcii. Evenimentul belicos a coincis cu revenirea pe scena vieții mondene bucureștene a Cleopatrei, care n-a avut nevoie decât de un bal pentru a-l îngenunchea pe nepotul țarului Nicolae I. Amețit de îndrăzneața și totodată delicata făptură agățată de brațul său puternic, colonelul Trubețkoi n-a stat pe gânduri: i-a cerut Cleopatrei mâna și inima, iar tutorelui ei, Grigore Ghica, consimțământul. Acordat instantaneu. Cum să dai cu piciorul unei alianțe cu stăpânul Rusiei, implicit al țărișoarelor de la Dunăre? Venus de Valahia părea să-și fi găsit fericirea. Până la urmă luase de bărbat un războinic chipeș, galant, putred de bogat, cu doar zece ani mai în vârstă decât ea, pe care n-a ezitat să-l aducă în luna de miere la conacul din Băicoi. Să fi colindat Serghei și Cleopatra, din șaua cailor, plictisiți de serate și baluri simandicoase, cătunele moșiei? Or fi călcat ei prin oboarele din Cotoiu ori prin târgul din Schela? Cine știe… 

Nicu Zugravu’, plătit de boieroaică

Sigur e că mariajul prințesei Trubețkoi a rezistat mai puțin de șase luni. La asediul Brăilei, viteazul Serghei a căzut la datorie, iar Cleopatra, într-o cruntă depresie. A trăit luni bune la Sankt Petersburg, la rudele fostului soț, dovadă că boieroaica valahă fusese acceptată de principii ruteni (ori poate a mers pe Neva doar pentru a-și revendica moștenirea?), apoi a călătorit cu trenul la Paris, via Varșovia și Viena. După mai bine de un an de peregrinări prin Europa, Cleopatra Trubețkoi avea să revină la Băicoi, la fix pentru a-l găzdui la celebrul ei conac cu cerdac din lemn pe domnitorul Carol I, aflat în drum spre Sinaia pentru prima oară. Prințesa, deși tânără, nu și-a mai legat oficial destinul de niciun bărbat. Neoficial, ea ar fi trăit ani buni alături de Costache Călinescu, administratorul Băicoiului, Cotoiului și al celorlalte proprietăți ale Ghiculeștilor din Țara sondelor. Cleopatra Trubețkoi s-a implicat trup și suflet în viața oamenilor de pe propriile moșii. A ridicat la Băicoi o școală și o biserică, pentru pictarea icoanelor dăruite lăcașului de cult angajându-l pe Nicolae Grigorescu, cunoscut la acea vreme după porecla Nicu Zugravu’. Construcția sfântă a trecut prin foc în anii de mijloc ai comunismului, picturile fiind salvate… Dar ce-a mai rămas astăzi întreg din moștenirea acestei femei, în afară de povestea nemuritoare prinsă-n cronici? Din conacul boieresc mai rezistă, în centrul prăfuit al Băicoiului, doar două umbre tremurânde de cărămizi roșii. Capela în care-și doarme somnul de veci prințesa e o ruină închinată ciulinilor fantastici. În prezent, în fuga nebună a globalizării, par estompate inclusiv aducerile aminte. Cine s-o mai pomenească pe coana Cleopatra?

„Ia bățu’ cu vată/Ieși din babă, fată!”

M-a dezmeticit în era digitalizării rumoarea răzlețită dinspre Cotoiu, astăzi cartier mărginaș supus capriciilor imobiliare... Puștii Băicoiului au lăsat în urmă școlile, țarinele și oasele albe adunate în țintirime umbrite de tei narcotici în fuga lor după visuri ce zboară încă să fie împlinite. Eforturile, înzecite de verii și verișoarele cu care subțiază, claie peste grămadă, chiria în apartamente sordide din periferiile vestice se materializează aici, acasă, pe Dâmbu – gârlă aproape ucisă prin asfixiere cu gunoaie –, în ziduri greoaie acoperite cu tablă nouă și sparte de termopane deschise doar spre Paști și Crăciun... „Ia bățu’ cu vată/Ieși din babă, fată!”. Rima vulgară mă ispitește înapoi în realitate. În fața mea, un bărbat înnegrit de nazurile soarelui de iunie învârte un lemnișor lung de care se lipește o pulbere verde-roz. „Ia vata pe băț/Doar 5 lei cu moț!”, rânjește lunganul cu degete de zahăr tos. În jurul meu valuri de oameni se unduiesc spre tarabele improvizate pe imașul din buza pârjolită a Băicoiului. Prahoveni și dâmbovițeni, giurgiuveni, ilfoveni, bucureșteni, brașoveni, producători, intermediari, cumpărători, hoți de buzunare și gură-cască, mii de suflete se pierd în freamătul târgului, strigă, negociază, înjură și bat palma zgomotos, înfășurați în fumul grătarelor pe care se pârpălesc mititei și fleici. La iarmarocul pornit în urmă cu mai bine de două secole de boierii Ghiculești găsești astăzi aproape orice, de la mașini, vaci, măgari și armăsari la nasturi argintați și fleacuri de buzunar. 

De toate, pentru toți

Într-o parte, aliniați pe șiruri lungi, sunt vânzătorii de cereale care te îmbie cu saci pântecoși de grâu și porumb-boabe, apoi crescătorii de animale, geambașii, căldărarii, legumicultorii, vânzătorii de fructe, cofetarii și gospodinele care te tentează cu dulciuri de casă lipicioase. „Vin de zece ani aici, la șapte dimineața în fiecare duminică deschid balul. N-am lipsit decât în nenorocita asta de pandemie, nu de alta, dar nu s-a mai ținut târgul. Sunt din Dărmănești (Dâmbovița), fac cea mai bună pastramă și cei mai gustoși cârnați cu carne împletită, vită și porc. Am și brânză, cașcaval, smântână”, se prezintă dintr-o expirație un gospodar-pâinea lui Dumnezeu. Gust, înșfac pastrama, apoi plătesc: 35 de lei kilogramul. La doi pași, un alt bărbat cu trăsături blajine ne întinde un cozonac umflat ca o minge. Dau la schimb 30 de lei, îi mulțumesc și pornesc mai departe. Brânză proaspătă de oaie coborâtă din munții ciobanului Baicu (25 de lei kilogramul), roșii cu gust, crăpate deja, ori roșii-cauciuc, daruri olandeze, rezistente și fără pic de savoare, cu „scoruri” ce bat între 3 și 10 lei, castraveți, șuncă, pui vii, gâște deja jumulite, pepeni, lanțuri, drujbe, haine, motocoase, undițe, zmeie - un amețitor vârtej al cererii și ofertei. Mă holbez în jur și cât prind cu ochii bâlciul se face și se desface până sub norii îndepărtați ai Bucegiului. Surprinzător spectacol negustoresc în epoca supermarketurilor și a mallurilor! 

O doamnă misterioasă

„Găsesc tot ce-mi trebuie aici, și alimente proaspete, și scule pentru grădinărit, și răsaduri neaoșe. Uite, acum am aranjat să cumpăr o bicicletă veche pe care vreau s-o transform în suport pentru ghivece cu mușcate. 100 de lei m-a costat bicla, acum umblu după vopsea albă, s-o gătesc cum se cuvine”, mi se confesează Pavel, un tânăr brodit lângă mine la coada rătăcită printre vălătucii fierbinți în care se rostogolesc primii știuleți (2 lei bucata). Înhaț porumbul fiert și suflu, suflu, suflu, nerăbdător să-mi înfig dinții în aurul lucios ... „Luați și-o carte, tot doi lei costă!”, mă îndeamnă o femeie distinsă, aplecată peste șapte turnuri de volume jerpelite. Jenat, accept cu condiția să-mi aleagă chiar dumneaei o carte. Întinerită parcă, doamna cu pălărie albă, ochelari de soare și rochiță vaporoasă extrage dintr-o poșetă de piele fină o cărticică. Mi-o întinde și șoptește graseiat: „Merci”. Mă îndepărtez tulburat, privind în urmă ca printr-un vizor în timp. Acasă, târziu, derulând în minte instantaneele zilei, revăd silueta femeii-anticar, fără a-i putea fixa chipul. Apuc cărticica și o întorc. Pe prima copertă silabisesc literele aproape șterse: „Via-ța ro-man-ța-tă a prințesei Cleo-patra Trubețkoi”. 

Până la împroprietăririle din 1864, în Băicoi nu existau parcele agricole mici. Oamenii de rând trudeau câte patruzeci de zile pe moșiile familiilor Cantacuzino și/sau Ghica

Orașul Băicoi s-a format din unirea satelor Băicoi, Schela, Tufeni – care include astăzi și cătunul Cotoiu –, Liliești, Dâmbu și Țintea. Băicoiul numără în prezent în jur de 17.000 de locuitori, datele variind în funcție de intensitatea valului migrator stârnit dinspre România înspre țările occidentale

Primele exploatări ale petrolului prin sonde au fost realizate în zona Cotoiu-Țintea-Băicoi în jurul anului 1864. Până atunci, resursele fuseseră extrase din pământ cu ajutorul hegnei (aparat de lăcărit țițeiul, acționat de cai)

Suprafața totală a orașului Băicoi, din care face parte și cătunul Cotoiu, este de 6.536 de hectare (terenul intravilan reprezintă aproximativ 26,25%) 

Un hrisov din 26 iunie 1615, semnat de Radu Șerban, confirmă că Mihai Viteazul a cumpărat moșia Băicoi de la Manole Logofătul și a dat-o moșnenilor ploieșteni la schimb cu pământurile lor din zona Ploieștiului, așezare pe care Mihai a ridicat-o ulterior la rangul de târg („Monografia orașului Ploiești”, „Cartea Românească”, București, 1937)