În căutarea monstrului din mijlocul Bucureștiului

„Când trage, poţi chiar şi să trăieşti din asta. Ştiu unul de a scos 18 kile o dată. Optișpe ori zece lei face cam vreo trei Săniuţe. D’alea la doi litri. Pentru mine e de distracţie: cu un ochi mă relaxez la plută, cu ălălalt văd cum se duc oamenii la serviciu. Singura problemă e să nu cad de pe digul ăsta”. Să pescuieşti în Bucureşti e un fel de joc de noroc: ori îţi pică roşioara, ori pici tu în apă, pe dalele de beton. Sau, cum a păţit unul, poate să dea maşina peste tine.

Cheiul Dâmboviţei - de la un cap la celălalt al Bucureştiului - e un fel de teren de gherilă. Între Lacul Morii şi Glina se dau, în fiecare zi, bătălii groaznice. Cocoţaţi pe garduri, în echilibru pe dalele înclinate ori agăţaţi peste balustrada podurilor, zeci de oameni caută monstrul. De regulă, pleacă cu punga goală. Sau cu câte un ciortan înghesuit în borcanul rămas de la râmele-momeală. Pescuitul urban este stilul care prinde tot mai mulţi adepţi în Bucureşti. Unii vin de plăcere, alţii, de foame.

Nu ești atent - prinzi un judecător

„Triunghiul de aur”, zona cea mai căutată de pescarii de Dâmboviţa, este între Curtea de Apel, Biblioteca Naţională şi Podul Timpuri Noi. Aici, nu contează nici ora, nici anotimpul, mereu este câte o undiţă aruncată spre apă. Nea Pătraşcu e „pescar de jumate”. Câteodată mănâncă din ce prinde, dar de multe ori îşi bea peştele.

„Stai, nu mă ţine de vorbă că tre’ să arunc. Şi dacă nu sunt atent pescuiesc vreun judecător. Dacă am ghinion mai mare, agăţ vreun avocat”. Bătrânul mestecă vorbele laolaltă cu mucul de ţigară încă aprins. Zice că nu o dată a dat să arunce lanseta în râu, dar a agăţat, din greşeală, vreo doamnă elegantă sau vreun domn bine. Locul lui preferat este vizavi de Curtea de Apel. Nu prea trage peştele aici, dar îi place să vadă mersul Justiției. „E atât de relaxant. Mai ales pe dimineaţa, când îi duc pe puşcăriaşi la judecată. Ai, aşa, un sentiment... apreciezi libertatea. Şi nici nu te superi că nu trage”, povesteşte moşul. De pescuit urban s-a apucat de plictiseală, de când cu pensia. A fost macaragiu. Când aude de „street fishing” - aşa cum îi zice sportului pe care îl practică în buricul Bucureştiului, nea Pătraşcu se zbârleşte: „Aşa am ajuns să ne vindem ţara: cu cuvinte d’astea. Ce, nevastă-mea ştie ceva de strit sau de fiş când pune bălosu în tigaie?”.

Moşul zice că în timpul în care a dat la peşte în Capitală a prins bibani şi roşioară. Dar ştie de unul care a dat şi peste somn. La câteva kile bune. La fel, şi alţi doi pescari de dig. Cei doi şi-au fixat locul lângă Camera de Comerţ, vizavi de Teatrul Odeon şi Biblioteca Naţională. „Uite, aşa ne culturalizăm şi noi”, rânjeşte unul scoţând din traistă un gât de Săniuţa. Cei doi vin la pescuit ca să aibă acoperire la spriţ: „Altfel ne bat femeile acasă sau ne dau de muncă”, zice strâmb. Celălalt e mai serios: dacă prinde ceva, mănâncă. Carnea, cică, e bună, n-are iz. „N-are a face peştele de aici cu rahatu de cuge pe dedesubt”, explică cei doi. Spun că îl cunosc pe unul care chiar trăieşte din ce prinde. Câteodată amicul respectiv are şi extraproducţie: „Ce e în plus îl face vodcă. Vinde la piaţă sau la babe abonate”.

Metroul sperie peștele

Nea Pătraşcu şi ceilalţi au un nume: baboieri. Aşa au fost porecliţi de către pescarii urbani. Pescuitul de trotuar a devenit chiar şi un sport în ultimii ani. Se ţin şi concursuri pe râul din mijlocul Bucureştiului. Câştigă cel care adună cei mai mulţi centimetri de peşte. Asta, când nu dau de trotinete, chiloţi sau sutiene. „Cea mai tâmpită captură a fost acum vreo doi ani când unul dintre noi a prins un şobolan. Viu. Aşa cum facem şi cu peştii, şobolanul respectiv a fost returnat în apă”, povesteşte Daniel Streche. Omul este campion naţional la street fishing. A câştigat trei premii pe Dâmboviţa: „Când este concurs sunt făcute echipe de câte doi. Partenerul are şi rol de judecător, de martor şi de salvator. În caz că eşti în pericol”. La peşte, pe Dâmboviţa, poţi păţi orice: să cazi în râu, să îţi rupi oasele pe dalele grele de beton sau să dea maşina peste tine. Dar, aşa cum spune Daniel, de aceste accidente nu au parte pescarii urbani: „Noi ieşim mai mult noaptea. Sunt mai multe şanse; atunci nu circulă metroul”. Campionul pescuitului de pe stradă ştie că vibraţiile metroului şi sirenele maşinilor de intervenţie fac peştele să se ascundă pe fundul râului. Baboierii înclină să creadă că urletele ambulanţelor sunt cele mai rele, că astea înnebunesc ciortanii. Cât despre anotimp, toţi sunt de acord: toamna e bătaia peştelui pe gârla din Bucureşti. Pe o vreme de noiembrie, la Unirii, a fost înregistrat chiar recordul de pe Dâmboviţa: un somn. De 24 de kilograme.

Două specii: sportivii și baboierii

Între pescarul de trotuar şi baboier e distanţă cât aruncătura de lansetă. Primii se consideră sportivi. Cei din urmă sunt de vârsta a treia și pun în tigaie ce se zbate la capăt de gută. Sportivii nu stau într-un singur loc: „E ca o plimbare pe timp de seară. Mergi pe cheu şi mulinezi. Când dai de peşte te opreşti şi scoţi ce poţi”, povesteşte campionul de street fishing, Daniel Streche. Iar tot ce se scoate din Dâmboviţa se aruncă la loc, în apă. Este regulă. „Pe când moşuleţii aştia, rad tot”, zice campionul, care are ceva cu o parte a baboierilor: „Unii dintre ei au dat-o pe braconaj”. Dacă pescarii sportivi merg „la nălucă” – nişte momeli artificiale – pe care le folosesc cu lansetele lor de sute de euro, unii baboieri trag „la paraşută”. Daniel Streche descrie „paraşuta” ca fiind o bucată de plumb de care este legată o plasă de filament, „sistemul” fiind prins la undiţă şi aruncat pe fundul gârlei. Procedeu inventat, cică, în China. „Paraşuta” îl poate face bogat pe baboier: se pot scoate şi câte zece peşti la o aruncare. „Doar că ăsta e braconaj, descris şi pedepsit de lege”, spune Streche. De multe ori pescarii de pe trotuar au tăbărât pe baboierii braconieri. Le-au luat „sculele” şi i-au alergat prin trafic. În râul ce străbate Bucureştiul a rămas „marfa”: bibanul, şalăul, ştiuca sau somnul.