Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cum ne rugăm? Este o întrebare pe care ne-o punem, mereu, cei care, luaţi de vârtejul vieţii de zi cu zi, descoperim, ţn scurtul răgaz care ne rămâne printre spărturi, că trec săptămâni şi chiar luni, fără să ne gândim la Dumnezeu, fără să intrăm în biserică. Nimeni nu ne dojeneşte pentru asta, mai mult decât propria noastră conştiinţă creştină, cea care poate da un răspuns, rătăcirilor noastre, îndemnându-ne să ne întoarcem, mai des, spre rugăciune. Dincolo de acest prag, există, însa şi alte întrebări: atunci când ne rugăm, ne rugăm, oare, cum trebuie, ori îndeplinim un ritual formal, lipsit de profunzime? Din nou trebuie să recunosc, un răspuns sincer nu poate fi decât unul individual.
"Rugăciunea pioasă, spune părintele Calciu Dumitreasa, teolog român plecat, nu de mult, la Domnul, nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptarea atenţiei, din când în când, spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică."
Intrând în biserică, mulţi dintre noi simţim nevoia să îngenunchem. E un gest de smerenie asupra căruia teologii n-au fost însă de acord, dintotdeauna. Biserica vehe interzicea îngenuncherile, duminica şi între Paşti şi Rusalii, considerând că, în aceste zile, credincioşii trebuie, mai întâi, să se bucure şi mai apoi să se gândească la păcatele proprii (îngenuncherea fiind consierată un act de căinţă). Fără a trage concluzia pripită că, astfel, se pune accentul pe formă şi nu pe fond, să remarcăm că interdicţia rugăciunii în genunchi s-a păstrat, până azi, în unele biserici unde creştinii sunt atenţionaţi, în zilele menţionate, asupra datoriei de a se ruga în picioare. Dar ce se întâmplă cand totuşi cineva vrea sa aibă, cum spune părintele Calciu, "o rugăciune îmbunătăţită" (recte, în genunchi)? Desigur, nimeni nu ne poate obliga să ne reţinem evalavia. Însă, nu aţi observat că, această formă de pioşenie corporală, îngenuncherea, cheamă parcă mai repede duhul înapoi la rugăciune atunci când, în timpul slujbei, obosit, gândul rătăceşte spre amintiri banale din viaţa laică? Până la urmă, cum spune parintele Calciu, important e ca rugăciunea în genunchi să ramână acea "convorbire cu Dumnezeu", în care rugătorul se postează pe treapta cea mai de jos a umilinţei.
Că pentru numeroşi creştini este chiar aşa, o dovedesc cele câteva biserici din ţară la care enoriaşii duc până la extrem acest obicei . Una din ele este Hagigadar, mânăstire armeană din judeţul Suceava. Acolo, în special la marile sărbători, cum ar fi Sfânta Maria, călătorul întâlneşte un un spectacol mai puţin obişnuit: presăraţi, la mică distanţă unul de celălalt, oameni de toate vârstele şi de toate condiţiile se târăsc, în genunchi, pe drumul care duce la Hagigadar, "mânăstirea dorinţelor împlinite". Alţii, înconjoară, de trei ori, biserica. Ei speră că, prin această penitenţă, vor obţine, de la Dumnezeu, iertarea păcatelor. Drumul către acest lăcaş de cult din sec al XVI-lea, trebuie parcurs în tăcere, dacă vrei ca dorinţa să-ţi fie ascultată. Şi se mai spune că versantul dinspre răsărit ar fi ros de genunchii milioanelor de credincioşi care l-au tot urcat, ani de-a rândul.
