Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti, miracolul nostru din fiecare zi

Ce poveste poate spune o oală de ceramică agăţată într-un cui pe grinda din “casa cea bună”? Ce poveste spune un covor oltenesc ţesut cu păsări de parcă-s vii, pe care pomul vieţii creşte fără sfârşit? Oare ce poveşti s-or fi spus şi ce iubiri s-or fi înfiorat pe  laviţa de lângă poartă? Şi câte rugăciuni s-au spus în bisericuţa de lemn cu turla de atinge cerul? Şi flori şi ce pomi au crescut în curţile de unde vin casele acestea din Muzeul Satului. Satul din inima Bucureştilor, satul din inima noastră a românilor. Pridvorul copilăriei noastre...

Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” a împlinit, la 17 mai, 77 de ani.
S-ar putea spune că după o viaţă petrecută în Bucureşti, după zeci de ani în care treci zilnic pe lângă Muzeul Satului, poate inteveni o plictiseală. Dar nu. Satul acesta e un miracol. În fiecare zi, dacă ai timp să-i calci în curte, măcar pentru câteva minute, sau din fuga autobuzului să-i priveşti căsuţele şi copacii înfloriţi şi turlele celor patru biserici, te încarci de energie, de încredere. Îţi iei porţia de bună dispoziţie şi te cureţi de gândurile negre.

Miracolul acesta s-a născut din dragostea câtorva oameni pentru sufletul românesc, din entuziasmul şi viziunea lui Dimitrie Gusti. Acesta avut ideea realizării Muzeului Satului după ce, în cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti a organizat, între anii 1925 – 1935, o serie de cercetări interdisciplinare în 600 de sate din diferite regiuni ale României. În urma campaniilor sale au rămas informaţii valoroase, documente în imagini şi însemnări, martori ai unei lumi pe care astăzi o regăsim din ce în ce mai puţin.

Muzeul Satului Românesc din Bucureşti a fost deschis la 17 mai 1936, dar oficial a fost inagurat la 9 mai 1936. “Fundaţia Culturală Regală “Principele Carol” a susţinut moral şi material proiectul. Proiectarea muzeului  a fost încredinţată lui H. H. Stahl şi lui Victor Ion Popa. Trebuia să se ţină seama şi de dezideratul ca muzeul să nu fie “o colecţie de case înşirate sau înghesuite în aer liber, ci să fie un "sat-muzeu",... deci să reprezinte, în unic, un sat real, cu uliţele, plantaţiile, fântânile,  pieţele lui”., ne spune doamna conferenţiar universitar dr Paula Popoiu, directorul general al  muzeului de astăzi.

Au fost transportate şi remontate în actualul teritoriu al muzeului 29 de case, o biserică de lemn din Maramureş, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana  şi alte anexe care însumau cam tot ce cuprindea un sat obişnuit.”

La deschidere au participat regele Carol al II-lea precum şi membri ai guvernului, iar locul a fost binecuvântat de patriarhul de atunci al României.

Apoi, muzeul a fost preluat, în anul 1948, de profesorul Gheorghe Focşa, “a doua mare personalitate întemeietoare a muzeului, participant la cercetările monografice şi apropiat al lui Dimitrie Gusti, a continuat linia directoare trasată de Gusti  transformând însă Muzeul dintr-unul sociologic într-un muzeu etnografic. Au fost aduse acum în muzeu monumente de mare originalitate şi unicitate. Cu aceste monumente Muzeul Satului şi-a întregit imaginea devenind o instituţie de excepţie nu numai în cadrul mai special al oraşului Bucureşti dar a devenit un muzeu – paradigmă la nivel naţional şi internaţional. În prezent, Muzeul poseda o colecţie de  350 de monumente care alcătuiesc expoziţia permanentă şi 55.000 de obiecte organizate în depozite de patrimoniu, construite după principiile muzeologiei moderne. Muzeul Satului a devenit o şcoală în care, un număr mare de copii învaţă cu plăcere istoria “pe viu”, o  şcoală de muzeologie recunoscută şi în ţară dar şi în străinătate şi un centru de cercetare şi de documentare asupra vieţii tradiţionale. Muzeul Naţional al Satului, a devenit în timp, unul din cele mai active centre de cercetare, de restaurare şi conservare a patrimoniului cultural, un model care este urmat de multe muzee în aer liber şi un loc în care meşterii populari vin în fiecare an pentru a demonstra vitalitatea şi valabilitatea creaţiei ţărăneşti în chiar peisajul modern şi tumultul marelui oraş care este Bucureştiul.” ne mai spune doamna Paula  Popoiu.

Muzeul a păstrat ce au realizat înaintaşii, dar, viaţa merge înainte şi acesta se dezvoltă frumos. Există multe proiecte care fac ca muzeul să stea la aceeaşi masă cu muzee din toată lumea. Acum se lucrează la crearea zonei noi din muzeu.
“Din 2010 punem în practică proiectul de dezvoltare a muzeului cu adăugarea a încă 3,5 hectare de teren destinat amplasării de noi monumente salvate din teren dar şi de ilustrare a ideii de ?museum vivum?. Este un proiect ce va oferi publicului din Bucureşti un loc de  trăire pe viu  a ,?vieţii la ţară?. Aici va exista o biserică functională, o scoală unde vor putea fi ţinute lecţii de cunoaştere a satului, a istoriei, a etnologiei; locul de joacă pentru copii va prilejui întâlnirea cu jocurile tradiţionale, relevând frumuseţea dar şi eficienţa unei lumi în care educaţia copilului se săvârşea în directă legătură cu mediul înonjurător, cu oameni reali, cu natura cu care se creau legături de armonie şi respect. Seara poveştilor, desfăşurată într-o casă transferată din Maramureş, va readuce farmecul serilor petrecute alături de bunici, la gura sobei , spunând poveşti care sunt pe cale să fie uitate. În felul acesta dorim să reînviem pe cât posibil , atmosfera lumii de altădată şi a vietii la ţară, aflată în armonie şi echilibru cu lumea.”

Printre noutăţile zonei noi amintim  “Amenajarea Aleei minorităţilor (denumită acum după numele academicianului Nicolae Cajal), constituită din gospodării tipice pentru comunităţile de saşi, ruteni (Bucovina), turci sau tătari (Dobrogea), şi nu în ultimul rând de evrei, ce sunt amplasate de-a lungul drumului ce se deschide spre intrarea ce face legătura cu gospodăria de secui de la Bancu, din sectorul vechi. Realizarea unui amfiteatru şi a unei scene, destinate manifestărilor culturale ale muzeului precum şi a unui spaţiu adăpostit pentru desfăşurarea demonstraţiilor de meşteşuguri tradiţionale, cu meşteri invitaţi din toată ţara. Reconstituirea unei cabane silvice în care intentionăm să organizăm expoziţii periodice privind lucrul la pădure sau vânătoarea, ocupaţii tradiţionale prea puţin sau deloc  reprezentate în muzeele în aer liber de la noi, deşi aceste ocupaţii au marcat profund viaţa satelor din zona împădurită.

În incinta Muzeului Naţional al Satului întâlneşti un patrimoniu arhitectural, tehnic şi artistic excepţional, o prezentare a tehnologiilor tradiţionale în mare parte dispărute, o infrastructură modernizată, ceea ce plasează acest muzeu din centrul Bucureştiului alături de marile muzee europene.”

Se simte mândria în spusele unui om care îşi respectă înaintaşii şi realizările lor, dar, de asemenea, duce mai departe povestea, miracolul.