Tuzla, micii lui Parpalea și delfinii săltăreți

„Jurnalul” inițiază astăzi o serie de reportaje închinate cotidianului din mediul rural românesc, cu bune și mai puțin bune, așa cum se dezvelește el la fața locului în primele decenii ale secolului al XXI-lea. Prima investigație s-a consumat pe litoralul Mării Negre, la Tuzla, așezare faimoasă cândva pentru sălbăticia plajelor, tributară astăzi globalizării și învârtelii postdecembriste.

Tuzla sau Capul Tuzla, cum a fost inscripționat pe un candelabru al Bisericii Sfânta Ecaterina - lăcaș de cult ridicat de Mihail Kogălniceanu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea -, e un ghem cu povești alb-negru rostogolit la jumătatea distanței dintre Constanța și Mangalia în vatra anticului Stratonis, colonie grecească localizată grație izvoarelor istorice între mult mai cunoscutele cetăți Tomis și Callatis. Sute de ani după perioada de înflorire comercială (elenă), eticheta strălucitoare a sătucului-port s-a șters sub tăvălugul copitelor Asiei. Abia la mijlocul veacului al XIX-lea, în timpul domniei ultimului sultan al Imperiului Otoman, Abdülhamid al II-lea, numele cătunului era eternizat pe pereții unei moschei ridicate în inima falezei. De altfel, expresia „tuzla” coboară dintr-un cuvânt care în limba turcă însemna „sărătură”, „salină”, loc în care se extrăgea și se prelucra sare din mare. Dincolo de această privire repezită în trecutul satului maritim, cum am (re)găsit astăzi Tuzla? Cum arată ea acum, în era digitalizării, în epoca în care oamenii aleargă bezmetici în patru zări pentru a-și zămisli un trai decent? Impresiile sunt pripite și amestecate, firesc, tocmai de aceea am scris două Tuzle într-una singură, întru limpezire și imparțialitate. 

Vocea cârciumii pe ulițele găurite

Dacă treci de „Avion”, buricul asfaltat al târgului, în fapt un sens giratoriu care ordonează potecile satului, și apuci pe prima uliță la stânga (singura șansă de a coti legal spre plajă până la Costinești!) te pomenești hurducăind aiurit pe o mare de gropi și șanțuri săpate de-a latul, pietre și clisă - deh, am fost la discreția ploilor de iunie - într-o veritabilă febră a unei curse cu obstacole. Cu mâna încleștată pe schimbătorul de viteze - prima-a doua, prima-a doua -, înjurând și tulburând din loc în loc jocurile copiilor care acaparaseră fericiți redutele drumurilor, am meandrat prin hățișul de pe așa numita stradă a Pasajului, uitând pur și simplu că-mi propusesem să scriu despre Tuzla dinspre mare spre pământ, și nu invers, preocupat doar de evadarea din labirintul surpat. „Ne-a băgat canalizare, netezește ei și scurmăturile! Alți bani, altă socoteală”. În fața cârciumii unde m-am oprit bulversat, patru bărbați slabi, cu obrazul neras, beau tutun și bere la pet bălăbănindu-și câte un picior așezat peste celălalt. Un alt gospodar prins în hora moale și amețitoare a șezătorii, negricios, cu maioul alb umflat peste pântecul uriaș, a completat peltic: „La unii la poartă e curat, strada îndreptată. La alții, brazde mari. Na, cârpeli pentru unii, noroi pentru alții!” Deasupra capului meu, pe un afiș mare din plastic, un îndemn prins într-un rând de litere înclinate îmi alungă indispoziția: „Hai la mici la Parpalea” Hai! În câteva minute, politicile, intrigile, zvonurile și poveștile Tuzlei au început să se deruleze pe trei, patru voci diferite, din ce în ce mai sonore: „Domne’, copiii de azi au numai aifoane și ifose-n cap. Toți aleargă după bemveuri, merțane, vor să ridice o casă într-o vară și să țină cinci femei odată! De-aia s-au dus prin alte țări, umblă câinii cu covrigi în coadă și p-acolo. Numa’ ei știu ce-nvârt.” 

Combinații, comisioane, procente

Omul cu pieptul slab din dreapta mea a tras lung din țigară și chiar când obrajii i s-au încordat în efortul de a ridica fumul în tăria tulbure a cerului, s-a trezit repezit de burtosul peltic: „Si ce vrei, mă, să facă aici?  Să acopere gropile săpate de alții? Lasă să se ducă, să vie cu bani acasă!” Și unul, și celălalt sunt susținuți de tovarășii de pahar, provocați, îndemnați. Își aprind păsurile și-și sting frustrările cu coatele întinse pe masa șchioapă, iar când sticlele dau semne de uzură pe dinăuntru își aduc aminte de musafirul nepoftit și devin suspicioși: „Vreți gazdă? Gata, cum a venit vara, cum fuga din București … Atunci ce vânt vă aduce la Tuzla, în amărâtul ăsta de sat?” Dezvăluirea motivului îi face și mai circumspecți: „De ce n-ați spus, domne’, așa de la început? Ia, aveți grijă, mă, ce trăncăniți!” Și sporovăiala virează brusc spre fotbal, spre Campionatul European: „Ai văzut, Gicule, Rusia? Praf, bă, praf, i-a scos Danemarca”. Gicu mușcă pofticios dintr-un mic sfârâind. Grăsimea i se scurge printre dinții rari în barba sură, apoi picură pe pantalonii de culoare incertă: „Ce să văd, mă, ce-mi trebe’? Dacă nu joacă ai noștri, nici că mă uit”. Las în urmă micii lui Parpalea, locul unde se face și se desface în cuvinte ordinare Tuzla. Urc pe „Zorilor”, uliță primenită de rănile canalizării și primul cetățean proptit într-o poartă ce păzește o căsuță cochetă, cu aer mediteraneean, pică pradă tirului meu: „Pe unde să apuc pentru a ieși la plajă cu mașina întreagă?” Răspunsul potrivit de sub mustața îngrijită atent vine pe un ton confidențial: „RAJA e în spatele acestui haos. Dă lucrările pe procente, cine se angajează să realizeze canalizarea într-un sat, de pildă, trebuie să asigure partea leului. Pentru a câștiga cât mai mult după ce plătește comisionul, firma respectivă angajează puțini specialiști, meseriași, cum se spune. Iau zilieri care fac treabă de mântuială, și din lene, și pentru că nu se pricep”. RAJA? „Da, domnule, regie autonomă, ăștia se ocupă de alimentarea cu apă, de rețeaua de canalizare. Stat în stat”. Mustăciosul clipește complice, cu degetul arătător sumețit în dreptul gurii bogate: „N-ați auzit de la mine … Luați-o pe aici, în stânga, treceți calea ferată, apoi dreapta prin câmpul de floarea-soarelui și-ați ieșit la plajă”.

Pușculița sezonieră

Tuzla lăsată în urmă sclipește sub soarele rostogolit din nori groși, vineți. Acoperișurile din azbest alternează cu tabla nouă care imită țigla. Mirosurile grele de găinaț sunt frânte, când și când, de adieri subțiri de roze boltite peste câmpuri de maci. Odată depășit un cârd de gâște încâlcit printre picioarele strâmbe ale măgarilor din marginea unei poieni înviată în seve verzi, hodoronc-tronc peste șinele de tren, iată-ne în noua Tuzla, satul huzurului și al intermitenței, al caselor de vacanță în care gura lumii turuie doar la sfârșit de săptămână. Cei șase mii de tuzleni rămași zi de zi pe partea cealaltă privesc cu jind către pereții singuri, înălțați tot mai sus spre cer în căutarea brizei și a albastrului unduitor. De aici înainte spre mare, țarinele au fost parcelate, împărțite, scoase la mezat, înstrăinate. În așteptarea complexelor turistice închipuite ori a vilelor-ciubuc, de-o parte și de a alta a potecii din pământ se leagănă lanuri de floarea-soarelui ce stau să izbucnească în galben și arome profunde. Pe răzorul lor țopăie mierle, iar umbra unui arici nefiresc de lung se întinde fără grabă în afara timpului. În esența lui însă, tabloul ascunde parcă un viitor prestabilit. Mai bun, sper. Vedenia mării mă extrage din zodia scenariilor meschine, iar trupul dezgolit al falezei în care omul a tăiat o rigolă îngustă mă ademenește în jos, pe plajă. Una aproape sălbatică, năpădită de alge mov și singurătăți stranii articulate în amurg de salturile delicate ale unei mame-delfin în coada căreia se zbenguia un pui stângaci, nefamiliarizat pe de-a întregul cu baletul acvatic.

Blițuri în van

Minunea s-a fărâmițat, preț de câteva clipe, sub povara unor ocări acre: „Ne-au nenorocit blestematele astea de ploi, nici dracu’ nu mai calcă p-aici. Putrezesc cortul, lavițele, podelele. Bani aruncați pe fereastră”. Tânărul cu ochelari căzuți pe nasul borcănat de sub care se ghicesc curbele unor buze cărnoase e supărat. Natura, pușculița lui sezonieră, îi e anul acesta potrivnică: „A vărsat în fiecare zi, nu se mai oprește. Chiria însă merge înainte, mă seacă”. Afaceristul ghinionist a înălțat în palma aspră a plajei o construcție șubredă, opt pari pe care a întins câteva pânze de care a atârnat cochilii de scoici golite de bucurii. Stuful zace alături în snopuri moarte. Două bărcuțe vechi vopsite în negru închid poza unui business beteag, șubrezit mai mult de superficialitatea întreprinderii decât de capriciile meteorologice. Oare cât vor costa aici o cafea și o apă, când va ieși din nou soarele? „Abia ce împrăștiasem nisip pe drum, să poată coborî turiștii la plajă și iar a turnat cu găleata. L-a adus înapoi, munca în zadar. Nenorocită vară! Mai bine o întindeam înapoi în Anglia, pe șantier.” Îl compătimesc cu o mișcare ușoară a capului, apoi mă întorc spre mare. Mama-delfin și mititelul ei bulversau cu acrobații elegante un cuplu ce se frământa să filmeze neașteptatul spectacol. Blițurile telefoanelor inteligente sclipeau insistent, camerele înregistrau încontinuu. Mamiferele jucăușe n-au mai ieșit însă la suprafață decât departe de țărm. Târziu, când fața lunii lumina deja farul din Tuzla, siluetele negre încă săltau în undele rotunde. Marea respira liniștită și un gând s-a desprins ușor chiar din clipa trăită: „Oare doar eu mă tem să înot noaptea în Marea Neagră?” 

Știați că

Pe Aerodromul Tuzla se organizează zboruri de agrement și salturi cu parașuta, dar și concursuri aviatice la care participă de regulă cei mai abili piloți români și străini?

Agricultura de subzistență este principala preocupare a locuitorilor din Tuzla, așezare ce dispune de 4.464 de hectare de terenuri arabile, 373 de hectare de pășuni și 167 de hectare de livezi, potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică

Tuzla se învecinează la nord cu orașele Techirghiol și Eforie Sud, la vest cu comuna Topraisar, la sud-vest cu comuna 23 August, la sud-est cu Costinești, iar la est cu apele Mării Negre 

50 de hectare de luciu de apă deține satul Tuzla

1884 este anul în care a fost sfințită Biserica Sfânta Ecaterina din Tuzla, ai  cărei ctitori au fost Mihail Kogălniceanu și Vasile, fratele legendarului om politic român