10 Mai 1866 - 10 Mai 2009

La 10 Mai, românii aniversează în fiecare an instalarea monarhiei în Vechiul Regat. Casa Domnitoare de la Bucureşti - de origine germanică - a reprezentat întotdeauna interesele autohtone, respectându-şi angajamentele luate în 1866.

Despre veacul al XIX-lea s-a spus că a fost "secolul naţiunilor". Atunci s-au format majoritatea statelor naţionale din Europa, printre care şi România. Parcursul a fost anevoios, având în vedere interesele din zona sud-est europeană - Ţările Române erau parte a Imperiului Otoman, iar Austria şi Rusia aveau în componenţă teritorii româneşti şi nu vedeau cu ochi buni apariţia unui stat al "vlahilor". Printr-o serie de împrejurări fericite, în 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Ţara Românească şi în Moldova, deschizând calea apariţiei unui stat unitar.

CAROL I. Domnia lui Cuza a fost de scurtă durată, atât din cauza neînţelegerilor interne, cât şi din cauza intrigilor externe.

Atunci, politicienii de la Bucureşti au decis că la cârma Principatelor Unite era nevoie de un domnitor străin, dintr-o dinastie europeană puternică. După mai multe negocieri, a fost ales principele Karl de Hohenzollern Sigmaringen, aparţinând după tată de Casa Regală a Prusiei.

Sosirea la Bucureşti a lui Carol s-a realizat cu peripeţii, având în vedere că trebuia să treacă prin Austria, ţară aflată în război cu Prusia. A călătorit cu paşaport fals, sub numele Karl Hettingen, cetăţean elveţian aflat în călătorie de afaceri spre Odesa.

La Baziaş s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu, politician liberal care a mijlocit negocierile cu familia de Hohenzollern Sigmaringen.

Atunci, Baziaşul se afla în Austro-Ungaria, iar până la Turnu-Severin cei doi nu au schimbat nici o vorbă, pentru a nu fi descoperiţi în vaporul pe care se deplasau spre ţară. Ajuns pe pământ românesc (8 mai), principele Karl de Hohenzollern Sigmaringen a devenit domnitorul Carol I. A sosit la Bucureşti la 10 Mai, unde i s-a făcut o primire grandioasă. Populaţia l-a întâmpinat pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi). Primarul oraşului, Dimitrie C. Brătianu, i-a înmânat cheile oraşului, după care cortegiul s-a deplasat spre Dealul Mitropoliei, unde a avut loc ceremonia de "ungere" ca domn.

Din acel moment, ziua de 10 Mai a fost sărbătorită fastuos, aniversându-se începutul monarhiei. În Bucureşti, an de an, festivităţile de 10 Mai se derulau după acelaşi program, având ca spaţiu de desfăşurare Podul Mogoşoaiei (devenit Calea Victoriei, după Războiul de Independenţă), Piaţa Palatului Regal (acum Piaţa Revoluţiei), Palatul Cotroceni şi Aleea Mitropoliei (ulterior, Patriarhiei). Pretutindeni în această zonă se arborau drapele tricolore, iar balcoanele se împodobeau cu ghirlande de stejar, covoare şi flori. În vitrinele prăvăliilor se aşezau portretele suveranilor şi tricolorul. Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sosiţi din provincie pentru a-l vedea pe "Vodă". Membrii Casei Regale, însoţiţi de politicienii de rang înalt, traversau oraşul dinspre Palatul Regal spre Mitropolie în caleşti şi în automobile. Aici începeau propriu-zis festivităţile, prin oficierea unui "Te Deum". Serviciul religios era oficiat de un sobor de preoţi aleşi din clerul înalt. Slujbe aveau loc şi în catedralele catolice şi sinagogi. În Piaţa Victoriei se amenaja un pavilion regal şi tribune încăpătoare pentru oficialităţi şi public, zona fiind delimitată cu cordoane şi păzită de trupe de jandarmi. După-amiaza, la Teatrul Naţional se desfăşura un program artistic, unde performau actorii de seamă ai vremii. Seara, edilii iluminau instituţiile publice, iar "retragerea cu torţe" prelungea atmosfera sărbătorească până în miezul nopţii.

De numele lui Carol I se leagă începutul modernizării României, dar şi cucerirea independenţei. Principele s-a implicat în războiul ruso-turc din 1877-1878, obţinând desprinderea de Imperiul Otoman. Declaraţia a fost făcută la 9 mai de ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, aflat în Camera Deputaţilor pentru o interpelare. A doua zi, Independenţa a fost proclamată şi în Senat, fiind ratificată de domnitor. Propaganda timpului a consemnat ziua de 10 Mai ca aniversare a Independenţei, pentru a se "mula" pe cealaltă sărbătoare, a urcării de Tron. Armatele care luptaseră la sud de Dunăre au defilat pe Podul Mogoşoaiei, denumit după eveniment Calea Victoriei.

Recunoaşterea Independeţei s-a făcut prin Tratatul de la Berlin din 1878, iar în 1881 Guvernul a proclamat "deplina suveranitate" a naţiunii, iar pe Carol I rege. Împreună cu soţia, Elisabeta, au fost încoronaţi pe Dealul Mitropoliei la 10 Mai 1881.

Cuplul regal nu a avut moştenitor, unica fiică murindu-le de mică. Succesor al Tronului a fost desemnat Ferdinand de Hohenzollern, nepot de frate al regelui. În decembrie 1892, acesta s-a căsătorit cu Maria de Edinburgh, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii.

FERDINAND I. Regele Carol I s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş. Avea 75 de ani. A lăsat urmaşilor o monarhie consolidată, respectată în Europa. Succesorul său, Ferdinad I, avea şansa să extindă teritoriul României, în contextul războiului mondial ce izbucnise în vară. Putea alege între alianţa condusă de Germania natală şi alianţa franco-ruso-engleză rivală. A decis raţional, nu cu inima, iar România a intrat în război în 1916, alături de Antantă. La sfârşitul conflagraţiei, Vechiul Regal şi-a alipit Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Tocmai de aceea, Ferdinand a primit titlul "Întregitorul". Ferdinand a intrat în istorie ca fiind un rege slab, uşor de manipulat de Ionel Brătianu şi de soţie, Maria. Poate nu a dorit să strice atmosfera politică, destul de încărcată după război, în cazul în care s-ar fi implicat în disputele interne. A avut şase urmaşi: Carol, Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana şi Mircea (care a murit de copil).

CAROL AL II-LEA. Domnia lui Ferdinand a fost scurtă, regele fiind răpus de un cancer la intestine, în 1927. În urma sa a lăsat o problemă destul de complicată privind succesiunea - fiul cel mare, Carol, renunţase în decembrie 1925 la moştenirea Tronului, datorită unor repetate complicaţii sentimentale, care au ştirbit imaginea Coroanei. Rege a fost numit Mihai I, născut la 25 octombrie 1921, din mariajul principelui Carol cu principesa Elena a Greciei. Deoarece regele era minor, ţara a fost condusă de o Regenţă, lipsită de autoritate. Profitând de instabilitatea din ţară, Carol s-a întors în secret la Bucureşti, fiind încoronat pe 8 iunie 1930.

Treptat, Carol al II-lea se înconjoară de un grup de politicieni şi afacerişti interesaţi să preia controlul ţării - "camarila regală". Cu ajutorul acesteia va lichida instituţiile democratice, iar în februarie 1938 a instaurat un regim personal.

MIHAI I. Carol al II-lea a părăsit Tronul în septembrie 1940, după prăbuşirea graniţelor României Mari prin cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Cadrilaterului şi nord-vestului Transilvaniei. "Conducător al statului" a devenit generalul Ion Antonescu, care a păstrat formal monarhia, prin reîncoronarea lui Mihai I. După 23 august 1944, rolul lui Mihai în conducerea statului a rămas simbolic în continuare, decizia transferându-se din cercurile lui Ion Antonescu în cercurile Partidului Comunist. A abdicat la 30 decembrie 1947, după o înţelegere cu Guvernul Groza, în urma căreia a părăsit ţara fără şicane, lunâd în exil şi o serie de bunuri de valoare din dotarea Domeniilor Coroanei (ale statului, de fapt).

10 Mai 1939 - ziua prosternării poporului către Carol al II-lea

Propagandiştii regelui Carol al II-lea i-au pregătit suveranului o mare manifestaţie în 1939, la un an după instaurarea regimului personal. Celebrarea evenimentului a început cu două zile mai devreme. Regele şi fiul său, Marele Voievod Mihai, s-au deplasat la Turnu-Severin, unde au dezvelit lespedea comemorativă pe locul unde Carol I a pus piciorul pentru prima dată pe pământ românesc. În seara aceleiaşi zile, la Bucureşti, în sala Tronului de la Palatul Regal, s-au sfinţit noile drapele ale unităţilor militare. La 10 Mai, în zorii zilei, 21 de lovituri de tun au trezit populaţia Bucureştiului. Începând cu ora opt, în faţa Palatului Cotroceni, oamenii şi-au ocupat locurile din tribună, aşteptând sosirea Suveranului. La ora zece, în sunet de fanfară, a apărut şi Regele. După raportul generalului Argeşeanu, comandantul Corpului II de Armată, a urmat serviciul divin, apoi decorarea soldaţilor cu medalia comemorativă "Regele Carol I". Pe trei şiruri au defilat cavalerii ordinului Mihai Viteazul, asociaţiile de veterani, premilitarii, ofiţerii Şcolii Superioare de Război, Garda Palatului, brigăzile de grăniceri, unităţile de artilerişti, pompierii. În final, membrii Casei Regale au plecat spre Palat, unde i-au avut invitaţi pe membrii Guvernului şi pe comandanţii de mari unităţi din garnizoana Bucureşti. În Piaţa Palatului Regal, cu acea ocazie, s-a inaugurat statuia ecvestră a "Regelui Întemeietor", creaţie a sculptorului croat Ivan Mestrovici, prin faţa căreia au defilat membrii FRN, îmbrăcaţi în uniforme albastre de partid. În timpul regimului comunist (1948) a fost dată jos de pe soclu şi topită.

Familia regală, din exil, în topul averilor din România

După abdicarea lui Mihai I, Casa Regală şi-a mutat activitatea în exil. În primii ani de "pribegie", Mihai nu prea s-a făcut remarcat, dedicându-şi activitatea familiei (are cinci fete). Abia la sfârşitul anilor '80, când prăbuşirea comunismului era iminentă, Mihai I şi-a intensificat activitatea politică din exil. După 1990 s-a reîntors în ţară, cu destule peripeţii cauzate de refuzul autorităţilor de a-i acorda drept de şedere. A recuperat o bună parte din bunurile Domeniilor Coroanei, familia sa situându-se în topul averilor din România. Ginerele Radu Duda (căsătorit cu prima fiică, Margareta) şi-a anunţat candidatura la prezidenţialele din 2009. Mihai şi-a manifestat susţinerea deplină pentru principele republican.