10 mai, crâmpeie dintr-o mare sărbătoare

10 mai 1866, ziua în care prinţul Carol de Hohenzollern intra în Bucureşti. Peste mulţimea venită să salute noul suveran o ploaie caldă de primăvară încheia seceta ce mistuise într-atât oraşul. La 10 mai 1866, Ca­rol I descoperea o ţară în care de­pla­sarea se făcea cu greutate, fără trenuri, cu drumuri de piatră, străzi mizere. A ho­tărât că trebuie să construiască po­­duri de fier, o reţea de căi ferate, bănci de credit agricol. Că trebuie, de asemenea, să mărească armata, îm­­bunătăţind-o. A ridicat biserici şi şcoli, iar Capitala s-a dezvoltat şi ea ală­turi de ţară. 10 mai este, de asemenea, ziua de care se leagă câştigarea In­dependenţei de stat a României în­tre 1877 şi 1878 în luptele grele ce s-au dat la Plevna, unde regele a avut co­manda supremă, participând ală­turi de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei şi de marele duce Nicolae. Victoria de atunci a fost cu atât mai importantă cu cât a beneficiat de sprijinul unor suflete de români adevăraţi pentru care a-şi vărsa sângele pentru pa­trie însemna o mare onoare. Poate nu întâmplător din oţelul tunurilor de la Plevna regele a primit o coroană în amintirea acelor lupte. În 1881, Ro­mânia se proclamă regat, iar Carol de­vine astfel regele mult dorit al ro­mâ­nilor, domnind timp de 48 de ani, fiind supranumit Carol I Înţeleptul da­torită firii sale nici vesele, nici des­chise, având o privire ageră ce te iz­bea ca trăsnetul, punctual, corect fără abatere, cerând întotdeauna totul de la toţi ca şi de la sine însuşi, fiindcă nu şi-a îngăduit nici o abatere.

10 mai nu era doar ziua regelui. Era o zi în care bucuria se citea pe chi­pu­rile tuturor românilor. Lo­cu­i­to­rii Bucureştilor, de exemplu, petreceau atunci, uitând de multele şi felu­ri­tele probleme. Era o zi când se sim­ţea aerul de sărbătoare. 10 mai era zi­ua în care totul se împodobea. În di­fe­rite puncte ale oraşului apăreau ar­curi de triumf, străzile se iluminau mai puternic decât altă dată şi toate ba­ri­e­rele oraşului deveneau trico­lore. Pentru a sărbători această zi se edi­­tau mărci poştale cu aspecte din via­­ţa suveranului. Familia regală, pe lân­­gă participarea la defilare, era pre­zentă la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bu­cu­reş­te­nilor, asista la bătaia cu flori de la şo­sea şi la spectacolul cu focuri de ar­tificii din Cişmigiu. Cele mai specta­cu­loase serbări de 10 mai au fost cele din 1881, când a fost proclamat rega­tul, şi cele din 1906, la 40 ani de domnie a lui Carol I şi la 25 ani de la pro­cla­marea regatului. Sub Carol I, 10 mai a căpătat amploare an de an, apoi, deşi a continuat să fie săr­bă­to­ri­tă sub ceilalţi regi, această zi şi-a pier­dut din strălucire.

"La începutul zilei, înainte chiar de defilare, îşi făcea apariţia un episcop militar, al armatei", afirma într-un interviu acordat Jurnalului Na­ţi­onal Majestatea Sa Regele Mihai I. "Se făcea slujba respectivă, cum se face de obicei, şi după aceea începea defilarea propriu-zisă. Atunci aproa­pe toţi din Guvern erau călare. Cred că era de departe cea mai im­por­tantă zi din istoria noastră, pe lân­gă Paşti şi Crăciun. Din păcate, lumea a cam uitat de ea. Chiar şi de sosirea lui Carol I în regat, povestea venirii sale... Lucrurile s-au amestecat între timp. Ştiu doar că era mare fră­mân­ta­re înainte de această zi, se repeta mult. La aceste repetiţii noi nu mer­geam, vedeam doar rezultatele. Tatăl meu m-a trimis la o şcoală organiza­tă la palat, alături de alţi copii, re­pre­zentând toate colţurile ţării şi toate ca­te­goriile sociale. Şcoala aceasta a fost un lucru bun. Devenit adolescent, ca principe moştenitor, trebuia să urmez cursuri de pregătire militară. La vârsta de 16 ani am devenit sub­lo­cotenent în armata română şi am depus jurămânul în faţa tatălui meu. În familia noastră, tradiţia era ca de la 16 ani principele moştenitor să devină ofiţer. Nu puteai să devii ofi­ţer fără să ştii ce se întâmplă cu mi­litarul. Chiar în clasele liceului fă­ceam instrucţie militară, simplificată dacă vreţi, dar totuşi instrucţie. Înăl­ţa­rea în grad se făcea ca de obicei, de la simplu soldat până la cel mai înalt grad. Mai există câteva fotografii în care apar în uniformă, dar nu de ofi­ţer. Slujba religioasă se făcea pe te­re­nul unde avea loc defilarea. Mi-aduc aminte, deşi acum mai toate s-au schimbat, defilarea se făcea pe câmpul mare la Cotroceni. Era un câmp imens acolo, nu era nimic, şi de aceea se făcea tot în acea zonă, pentru că era spaţiu. Se instituiau fel de fel de lu­cruri, medalii, monede, care erau con­ferite pe viaţă, păstrate apoi ca amintire de familie. Familia noastră are o deviză – Nihil sine deo. De aceea nimic nu era fără Dumnezeu. Se fă­ceau slujbe la toate ocaziile."

În vitrinele prăvăliilor se aşezau por­tretele suveranilor şi tricolorul. Ar­terele principale erau inundate de oa­meni, de multe ori sosiţi din pro­vin­cie. Membrii Casei Regale, însoţiţi de politicienii de rang înalt, traversau oraşul dinspre Palatul Regal spre Patriarhia Română în caleşti şi auto­mo­bile. Aici începeau propriu-zis festivităţile, prin oficierea unui Te Deum. În curtea Patriarhiei, invitaţii erau întâmpinaţi de o companie de onoare formată din Regimentul de vânători şi de Fanfara militară. Serviciul religios era oficiat de un sobor de preoţi alcătuit din patriarh, mi­tro­po­liţi şi episcopi. Slujbe aveau loc şi în catedralele catolice şi sinagogi. În Piaţa Victoriei se amenajau un pa­vi­lion regal şi tribune încăpătoare pentru oficialităţi şi public, zona fiind de­limitată cu cordoane şi păzită de tru­pe de jandarmi. După-amiaza, la Tea­trul Naţional se desfăşura un program artistic la care participau actorii de seamă ai vremii. Seara, edilii ilumi­nau instituţiile publice, iar "retragerea cu torţe" prelungea atmosfera săr­bă­to­r­­ească până în miezul nopţii. De­spre cea care a fost Regina Tuturor Românilor, Maria, primul-ministru fran­cez Georges Clemenceau exclama: "O regină ca a dumneavoastră tre­­buie primită cu onoruri militare!". Fru­­moasă şi puternică, Regina Maria a ars pentru idealurile ţării de adopţie. "Ro­mânia Mare" se poate spune că a fost ca un superb vis interbelic, "Ro­mâ­­nia Mariei". La Marea Unire, jur­na­lul Mariei primea următoarele cu­vin­te, care ne arată în acelaşi timp şi cum se sărbătorea 10 mai înainte vre­me: "Peste tot steaguri fâlfâiau la fe­res­tre, pe acoperişuri, la felinare şi ste­­gu­leţe în mâna fiecărui copil. Pu­team privi deasu­pra capetelor mul­ţi­mii drept în feres­trele caselor şi pu­team prinde însufle­ţi­rea de pe fiecare chip, să răspund fie­cărui zâmbet, să bag de seamă înfrigu­ra­rea fiecărui co­pil şi să simt o apro­pi­a­­­tă îm­păr­tă­şire a bucuriei po­­­po­­rului meu (...). Vi­sul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ie­­­şise din fire po­po­rul de atâta bu­cu­rie, nu e de mirare că până şi pie­tre­le de sub picioarele noastre pă­reau că ne aclamă şi că se îm­ba­tă de glo­ria în­toarcerii. Aici, de când ve­ni­sem în ţa­ră la 1893, mireasă ne­vi­no­­­vată şi pli­­nă de dor de ţara ei, fu­se­­­­sem de fa­ţă la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata fran­ceză şi cea engleză. Poporul în­so­­ţea cu ura­le de entuziasm nebun tre­­­cerea des­­ro­bitorilor noştri, care ve­­­ni­seră de peste Dunăre, drum lung ca să fie ală­turi de noi în această zi de po­mină".

În 1939, oficialităţile au serbat în aceeaşi zi centenarul naşterii Regelui Carol I, ziua Regalităţii şi a Independenţei. Prilej pentru etalarea unifor­me­lor înzorzonate şi paradelor mili­ta­re zgomotoase! "Tatăl meu inventa­se fel de fel de uniforme şi ţin minte că săracii ofiţeri trebuia să scoată bani de undeva şi să-şi cumpere uni­for­­mă. Nu prea a plăcut multora acest lu­cru, era prea de tot. Erau aşa-zisele uniforme de ceremonie, de înaltă ţi­nu­tă, împopoţonate cu fel de fel de chestii. De la trupă până la ofiţer. Dar cel puţin arătau frumos", declara în acelaşi interviu Majestatea Sa Regele Mihai I. "10 mai va fi sărbătorit într-un cadru sobru", anunţa prin co­mu­nicat, cu trei zile înaintea eveni­men­tului, mareşalul Curţii Regale în 1947. Printre motivele oficiale, Casa Regală invoca lipsurile mari cu care se confrunta populaţia ţării, chi­nu­i­tă de secetă şi de urmările războiului. La festivităţi au participat membrii Casei Regale, ai Guvernului ro­mân, ai Comisiei Aliate de Control, di­plomaţi străini şi ataşaţi militari. Re­gele Mihai I a marcat totuşi evenimentul, în­mâ­nând ordinul "Coroana Ro­mâniei" unor membri ai Guvernului. Diferen­ţa dintre celebrarea, mai modestă, a zi­lei monarhiei şi cea a Victoriei re­flec­ta o realitate: mo­na­r­hia română in­tra­se într-un con de umbră. După ce a fost înlăturată mo­narhia, în 1947, săr­bă­toarea de la 10 mai a ieşit din ca­len­darul, dar şi din mintea românilor.