A murit în tranşee, în braţele fratelui său

Coleg de pluton la 01829 Băneasa, fratele său crede că ar fi putut fi împuşcat chiar în curtea unităţii, de undeva din spate. Sau poate de securiştii lui Andruţa Ceauşescu, din unitatea de dincolo de drum. Dumnezeu ştie, pentru că, cei îndreptăţiţi să afle adevărul nu au clarificat situaţia. Ancheta întreprinsă ane­voios a stabilit mai întâi că cei care au tras au fost "terorişti", apoi autori necunoscuţi. Cert este că fami­lia sa, cu tatăl grav bolnav şi fratele trăind încă traumele evenimentului, se zbate acum în mari lipsuri, nefiindu-i onorate nici pe departe cele ce se cuvin din calitatea de rude ale unui erou martir.

Un mormânt pe jumătate dărâ­mat, într-un colţ de cimitir, sub o coastă a Iaşiului. Şi o cruce groasă în curtea unităţii militare din Bucu­reşti. Acasă: un tablou cu poza de la bacalaureat, mărită, pe care autorită­ţile militare i-au adăugat, nu se ştie de ce, o cravată; şi camera lor, în semi­întuneric, în care şi acum Costel îl caută uneori printre vise. Sunt lucruri ce amintesc de soldatul Gheor­ghiţă Heleţeanu, împuşcat în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 într-o groapă săpată de el însuşi în curtea unităţii: o tranşee menită să apere unitatea de atacurile "teroriştilor". A murit în braţele fratelui său – umbra sa, îngerul său pă­zitor pe toată durata vieţii, curma­tă brusc la 18 ani. Mai mare cu un an, Costel, fratele său, îi purta întotdeauna de grijă. L-a apărat de duşmani şi l-a scos din situaţii dificile încă de când erau de o şchioapă. Au stat în bancă amândoi, până au terminat liceul. La armată, Costel era primul după caporal, iar Gheorghiţă al treilea. Erau nedespărţiţi, se protejau şi se apărau unul pe altul. O singură dată Costel nu a mai putut să facă nimic. Atunci când Gheorghiţă a fost lovit de moarte.

Din fotografia de pe fila de buletin (foto), Gheorghe priveşte timid cu buzele puţin strânse şi o licărire în ochi. Semnătura lui însă te frapează. Litera "Ţ" de la numele Heleţeanu e în mod inexplicabil îngroşată. O linie ce parcă include forma unei cruci. Un semn premonitoriu neremarcat până la sosirea reporterului? Posibil, dar aflu de la Costel că astfel de semne au mai fost. Înainte de a pleca de la Iaşi către Bucureşti, din permisia scurtată de autorităţile militare, atunci când se anunţase starea de necesitate, după ce a trecut pragul casei, pe Gheorghiţă l-a buşit sângele pe nas. Apoi, în taxi, la Bucureşti, când să coboare, uşile maşinii s-au blocat, astfel încât a trebuit să iasă pe portiera şoferului. E drept că pe atunci taximetrele erau cam hârbuite.

Părinţii lui pătrund în camera în care tabloul zace în penumbră. Abia se târăsc de la boli. Fără să-i întreb nimic, fără să-şi regizeze profilul chinuit, izbucnesc în hohote. Ei nu pot să uite nimic din amintirea fiului lor. Tatăl său i-a condus pe cei doi feciori, soldaţi de numai patru luni, din proprie iniţiativă, la unitate, însă cu o zi întârziere, parcă ar fi presimţit ceva. Îi pare rău şi acum că nu i-a oprit acasă. "Degeaba s-a murit". Costel este hotărât să dea statul în judecată pentru a i se face dreptate. "Eu îl scoteam din toate, eram mai energic, el era mai sensibil, mai calm. Am fost nedespărţiţi." Au terminat amândoi liceul în 1989, în ianuarie armata chemându-i la recrutare. "A pierdut la câteva sutimi examenul de intrare la facultatea de construcţii, aşa că a trebuit să ne pregătim pentru un ciclu militar ceva mai lung." Şi-au decorat amândoi valizele din lemn cu poze alb-negru cu formaţiile în vogă pe atunci: Scorpions, Boney M.

Gheorghiţă avea şi o prietenă. Vorbeam că o să ne fie greu, că noi eram obişnuiţi să mergem peste tot însoţiţi de părinţi, aşa că s-au rugat de ei să-i aducă mai aproape. Au şi primit noua repartiţie, la Bacău, care ar fi trebuit să fie pusă în practică chiar pe 22 decembrie, însă, fiind stare de necesitate, nu s-a mai realizat transferul. Au plecat în armată în septembrie 1989, iar pe 16 decembrie, după câteva instrucţii constând în târâşuri în apropierea pădurii Băneasa şi o tragere de zi, au venit acasă în permisie. Pe 18, la numai două zile, tatăl său a primit telegrama prin care fiii îi erau chemaţi la unitate. Cu toate că nu aflase încă ce se întâmplă în ţară, la Bucureşti, tatăl a simţit că nu doreşte să-i ducă direct la unitate, aşa că i-a cazat într-un hotel din Gara de Nord.

Le-a luat de băut, de mâncare şi i-a adus la slujba militară cu întârziere de o zi. Pe drum Gheor­ghiţă şi-a exprimat temerea că iar se vor afla la atâţia kilometri de părinţi. Pe 22 decembrie au făcut, chipurile, pregătire militară: apărarea corp la corp, o instrucţie haioasă, de parcă i-ar fi antrenat să se lupte cu turcii ca pe vremea lui Ştefan cel Mare. N-a mai apucat Gheorghiţă să trimită nici o scrisoare acasă, cu toate că el era cel care le scria. "Când am ajuns de la Iaşi ne întrebam pentru ce am fost che­maţi, dar nu am aflat decât pe 21 seara, când a început să se tragă în apropierea unităţii. Pe 21 am pri­mit armele cu muniţie de război." A fost primul semn care i-a făcut să intre la idei.

"Pe 22 am primit ordin să mer­gem în Piaţa Revoluţiei, am prins momentul fugii lui Ceauşescu, după care ne-am retras la unitate. Ne-am îngrijorat şi tot ne spuneam să avem grijă unul de altul. Când ne-am întors, ne-au pus să săpăm tranşee, pentru că se anunţau lupte de stradă. În seara de 22 spre 23 ne-am desfăşurat în coloană şi am păzit Şoseaua Bucu­reşti – Ploieşti. Au început să trea­că convoaie, veneau de la Câm­pina. Aşezaseră tunuri pe mijlocul drumului, ca la război. Seara, când am dat să intrăm în pădure, a început să se tragă asupra noastră. Ne-am speriat şi ne-am aruncat pe burtă. Eu îl îndemnam pe fratele meu să meargă târâş după mine în încercarea de a ne dispersa. Am scăpat atunci, însă cine au fost cei care au tras n-am aflat nici astăzi. Se vedeau doar gurile de foc."

Rafalele au ucis trei soldaţi şi l-au rănit pe comandantul de pluton în picior. Cei trei erau ciuruiţi din cap până-n picioare. În seara de 23 decembrie, pe la 8:00, a început haosul. Se trăgea de peste drum, de la securiştii lui Andruţa, din stânga, din dreapta, de peste tot. Ei se aflau în tranşee, ferindu-se de iureş. "N-am tras nici un glonţ. De frică, nu ştiam cum să ne ascundem după malul de pământ, să nu fim nimeriţi. Parcă era sfârşitul lumii." "Ai grijă, stai acolo, stai jos, nu te ridica", îi striga Costel lui Gheorghiţă. "Nu te mişca, lasă capul jos." "Aveam căşti de fier, noi gândeam că ne apără. S-a întâmplat pe la 2:30. Nu-mi explic cum, pentru că era lângă mine. Poate amorţise şi s-a întors ori s-a ridicat un pic. L-am simţit doar cum a făcut «îhîîî»."

Fusese împuşcat în inimă, iar un coleg de tranşee în umăr. Acesta a scăpat. "N-am realizat pe mo­ment. Un locotenent din spate a sărit peste mine pentru că mă ridicasem simţind că ceva nu-i în regulă. Am zis, măi, ce se întâmplă cu tine? L-am întors puţin şi am văzut că avea o lovitură exact în inimă. Un punctuleţ de unde se vedea sânge, cât unghia, prin veston. După ce l-am întrebat ce s-a întâmplat îl ţineam aşa şi a zis cu ultimele puteri: ai grijă de tine! A închis ochii şi capul i s-a muiat pe spate. Apoi a început să-i curgă sânge pe gură. Fratele său nu a mai ţinut cont de gloanţele ce şuie­rau. Panicat a sărit în picioare şi a început să înjure pe toată lumea. Împreună cu alţii l-au luat în braţe şi l-au aşezat pe ciment cu o lumânare în mână. Se spune că este singurul caz din armată în care un soldat moare în braţele fratelui său. Se poate imagina o tragedie mai mare?

Tragedie:  lipe de groază
A doua zi s-a trezit după ce-i făcuse cu forţa o injecţie şi îl luaseră de lângă fratele său. Au fost şase morţi toată noaptea, au fost schimbaţi, li s-au adus sicrie şi au fost duşi la IML. Costel a mai făcut trei zile de armată, după care i s-a dat drumul, dar a stat prin spitale vreo doi ani. Îngrozitor a fost când a trebuit să le telefoneze părinţilor, mama sa a suferit un şoc, ea începând să se dea cu capul de pereţi. La fel de greu a fost când l-au înmormântat la Iaşi. Lui Costel i s-a făcut rău şi a fost transportat la Spitalul Militar. 
 

Ucigaşii neprinşi
"Am început să urlu. Nu ştiam ce să fac. Mă gândesc şi acum cum a venit acel glonţ. Din faţă, ori din lateral, ori din spate, nu-mi pot da seama, pentru că era jos, lângă mine. Amorţit, să nu se fi întors puţin pe o coastă. Am zis că poate a tras cineva din spate. Putea fi şi un securist infiltrat printre noi. S-au făcut an­che­te şi la Procuratura Militară, şi la Ministerul de Justiţie, dar nu s-a luat nici o măsură. "În seara zilei de 23 spre 24 decembrie, persoane necunoscute au tras asupra unităţii în care fiul dvs. a decedat…", scriau ei într-unul dintre rapoarte. "30 de secunde a durat până să moară. Eu am înţeles de la cei care i-au făcut autopsia că, în seara aceea, s-a tras cu gloanţe dum-dum.
I-au golit valiza după ce a murit. "Am fost chemat ca martor pentru anchetă doar la sfârşitul anului 1990, când l-au interogat şi pe tata. Ce ştia el ce s-a întâmplat?!"
 

Nepăsarea autorităţilor
Singurul drept care mi s-a dat a fost terenul de 1.000 de metri pătraţi. Despre scutiri la medicamente şi la tratament în unităţi spitaliceşti, nici nu poate fi vor­ba, cu toate că am fi avut nevoie, tatăl meu are diabet, probleme cu rinichii, e la un pas de dializă, eu sunt foarte bolnav, dar n-avem ce face. Autorităţile ne-au tratat întotdeauna cu dispreţ. La Iaşi, nici măcar un loc de tonetă nu mi-au aprobat. Eu locuiesc cu părinţii. Am cerere depusă pentru locuinţă, cum am dreptul, dar nici vorbă să-mi dea. Cei de la Bucureşti mă tri­miteau la Iaşi. Am fost de câteva ori la Pre­şedinţie, ultima oară acum doi ani la Băsescu, care mi-a trimis acasă hârtie că nu e de competenţa lor. Nici măcar o coroană nu au depus vreodată. Pentru noi, luna decembrie este una a suferinţei. Pe tatăl meu îl ducem în braţe la cimitir şi îl plângem singuri, în tăcere, pe fratele meu, lângă cavoul care s-a dărâmat un pic fiindcă ni­me­ni nu ne aju­tă să-l reparăm.
Mă­car pe părinţi de i-ar ajuta, că ei vor suferi totdeauna cel mai mult. Primesc doar 8 milioane de lei (vechi – n.r.) de pe urma morţii lui şi eu 22 de milioane. Singurul care le mai umple inima de fericire este nepotul lui Gheorghiţă, fiul lui Costel, Armand, o mândreţe de băiat.